Daria Darid

aduc în oase un cârlig de care se atârnă prezentul la decolorat ca și alții fac și eu schimb de vieți cu moartea mamele știu și își împart rugăciuni care cos glasul pe viu rod cerul și ne

cerul a murit imediat după trecerea trenului fereastra nu mai folosește nimănui sub plăselele ochilor mei dumnezeu scade ca un plutaș de rând n-am să mai pot rosti nimic glasul meu este

în piețele vieneze porumbeii și-au îngălbenit oul ca un soare încolțit anume pentru locuitorii tramvaielor. Aproape că ar fi însemnat ceva, dacă ai fost de față. Știi să pui răscruci grele.

nopțile de iarnă se trezesc toate în același timp și trupul îmi cere să fiu mamă. mă descleștez din sinapse, nervi și coaste și îmi spun cum este să mergi pe ghearele lacului de la marginea

vorbești așa pentru că n-ai mai întâlnit niciun om cu tălpi întredeschise (la 60 se mută într-un alt sat își tatuează complet antebrațele nu-și sună copiii face diabet numele lui devine

pentru numele lui dumnezeu nu așa se țin câinii de vânătoare în piept închipuie-ți cum e să treci zilnic pe lângă o sută de oameni o mie de oameni care întocmesc perfect portofoliul de

lumea se pregătește să se salveze eu trec de partea nopții și așez megafoane din loc în loc convinsă că omul este doar un trofeu pe care tăcerea îl potrivește-n oglindă dragă ana, pe

remigele înghit aerul cochilia se întoarce în melc frunza își înfige osatura în talpa trecătorilor și pornește tiptil înspre prag presărând, din loc în loc, mori verzi care-mi biciuiesc

dacă știi cum să le privești frunzele au ceva din pielea miresei când se îndepărtează de faleză în căngile unui val încremenit de zile întregi ar fi trebuit să înțelegi toamna nu se

sunt zile în care a nu avea glas e suficient să te arate cu degetul, să te numească invalid, să cheme singurătatea, câine utilitar, care te găsește pe sub dărâmături foliacee te așază pe pat,

mă alătur celor o mie de tulpini din care se desface singurătatea alege o bucățică de scândură și trece văzduhul dincolo , unde soarele se apleacă să-ți îngroape visul, singurul punct

fetița trece de mine trece de 73 74 tuburi de orgă o vreme își leagănă îngerul apoi îl vopsește în alb începe cu ochii. fetița are pieptul rezistent ca un cazan mare în care

dacă privești multă vreme același om oasele lui se prefac în clape negre pe care moartea își trece degetele cumva agale, doar ca să-ți surprindă fiecare gest & dacă privești multă vreme

visul este un șarpe de casă crește din zid și ademenește îngerul să muște din glasul tău roșu precum mărul în care s-a tolănit ziua aia în care te pregătești să te întorci și ochiul nu

văzul tău (îți zic brusc) este făcut din păsări de pradă iar cătușa de morți din piept ține trupul cald tu îți scoți ochii și îi înlocuiești cu niște castane în coajă prin ele văd cum

zidul îmi repetă că ești moartă pianulștiutdintotdeauna îmi repetă că ești moartă fereastra îmi repetă că ești moartă pragul rugăciunea zâmbetul oamenilor de pe margine gândurile toate îmi

mă opresc la buze acolo unde se înregimentează arătătorul rămășițele impun temperatura țesături dintre cele mai albe sortau oameni compasiune doar pentru cel chemat caron am simțit

oamenii sunt niște coridoare de spital care-mi tranformă pașii în vizuini ce știu eu despre oameni unii-și petrec timpul cu ochii-n pământ acoperă cu vârful

urma să plănuiești marea evadare să gâtui coardele chitarei de altfel te-ai întors pe neașteptate înspre balustradă și lacrimile de sub fard au dispărut ca totul altceva am

podeaua se împuținează ca multe altele, îngerii din cerc au ochi boșturos nu mai adună mare lucru curăță plictisiți țeava puștii o potrivesc înspre celălalt bec: nu-mi mai pasă care

nu m-a crezut aștepta mai multă poezie mi-a smuls brațele apoi m-a pus să aleg între mama și tata mi-a smuls brațele și a lăsat să cadă FetițaCuCareNuSeJucaNicio Jucărie apoi mi-a ținut

suntem piesele de domino ale lui Dumnzeu îngerul nepăzit o spune își pierde urma exact când îți dresezi fiara din gât să spună rugăciuni sau poezii au ucis pinguinii. toată după-amiaza am