Daria Darid

nu e deloc complicat se aplică regula de 3 simplă. ai mâini albe, șovăirea și o groapă comună. nu e nevoie să ghicești de câți oameni e nevoie ca să-ți întreții singurătatea acum, când aerul e

necugetat ar fi să treci dintr-o urmă-ntr-alta fără tresărit. de ce să-ți faci griji dumnezeu e la locul lui într-un colț, cu privirea fixă. niciun reflector nu-i iscodește

la început, oricine e tentat să creadă a te aciua la umbra unui om nu ți-e decât rostul de a-l mânui pe dumnezeu eu vin să te apuc de ceafă un iubit nu se poate numi iubit până la ultima

dumnezeu a crezut că îngerii lui trebuie lăcuiți din când în când de aia ne-a pus și lăsat să plângem dacă întind brațele se poate numi la fel de bine obișnuință și demență tot

de aici se-nhamă furia nu ai nicio scuză zburătăcești gânduri care te apleacă te închizi cam des în văzul altora și înapoi nu ai brațele potrivite cât să păstrezi cât să alungi la

unul dintre noi venise cu ideea unui dormitor ecosez. ne lăsasem pe jos privirea un pion nici alb nici negru dând înapoi. în curând, chemarea devenise un grumaz incomodându-ne. se făcea

lifelover mă întoarce pe toate părțile intrigat că niciun sertar nu-mi deschide gura. observ că lumina are ochi găuriți. că tot așteptăm, îl las să-mi atârne de un salcâm umbra înflorită

te coc în pântecul olarului între timp îmi rup aripile cu dinții ca să rămân acasă indiferent de anotimp îmi scot ochiul îl plantez salcie cu care să te întâmpin *dacă stăm să ne

ea se dă din mână în mână ruginind în lichid amniotic uitarea se cade să privim de pe margine ea își dezghioacă ochiul și face ochean toată această singurătate se cade să ne

ziua asta nu e în calendar din simplul fapt că soarele nu răsare din est din mormânt mă gândesc să îndoi gratiile astea costale să ies înaintea ta (dumnezeule) bătăile inimii stingheresc

în zile de genul fereastra se reazemă-n văz ca un orb de bastonul său tot lovind încolo și-ncoace după un cot de singurătate n-avem parte de macaz (un clipit stângaci) căci în zile

e destul nisip în clepsidră pt iubiri deșarte (a spus deodată) dăm crezare sfâșiem resturi spre a întregi rânjetul ne înfofolim în folii din care nu răzbate frigul o mască

un soare îmbrâncindu-se-n maxilar un fel de perfuzie ce-mi scotocește-n brațe după velă îmbrățișări și alte resturi de lignit numai bune de hămesit iadul. mai este aici și o frânghie de

să zicem că iau la întâmplare doi trei oameni mă asigur că au tălpi intacte le port pașii ca pe niște lămpi ce-și înmoaie genele în gaz cu privirea amorțind pe patul puștii la sfârșitul vieții voi

și-a lăsat chipul chiar acolo în vitrina cu măști ne zgâiam ore întregi clipea repede ca o bătaie de aripi și cerul cobora pe pământ cu tot cu cortine născocisem soarele

las încolăcit întreg aerul pe pieptul lui are tbc și încă alte câteva motive să piardă oameni tot una cu niște cuptoare părăsite de pe acoperișul spitalului dumnezeu face îngeri de

de consemnat charon este trecător tăcut sărută pe buze despică din palmă linia vieții o folosește drept sfoară pentru covrigi mă ține de mijloc trecem dintr-un apus într-altul cu glasul

să mă reped la jugulara figurantului spune-mi ceva frumos despre tine lanțurile încordate la maximum unul în văzul celuilalt mărginind oglinzi nici nu mai știm cine în cine a exersat

( o fac spre binele tău ) nu te vei cunoaște niciodată oglinda se interpune treci pe lângă oameni zilnic nu aveți loc să vă întoarceți privirea târăști fără tragere de inimă

îți strunesc ochiul visul ne-a deșteptat prea din timp îți spun charon o oglindă ne-a uitat înăuntru-i oblojim măști ne coacem în saci întregi de scâncete dăm să ieșim cu

e suficient să ai palme și rugăciunea capătă vâsle îți spun charon din pieptul acesta orice trecător își face templu singurătății ție îți dau peste mână și zic să ne

câteva raze despică pătura atârnată de geam (le prefacem în liane pentru priviri descompuse în capse minuscule de praf) lăsăm frigul să respire în trupurile noastre lipite spintecate de cel

mă decupezi din oglindă ai grijă avem de sălbăticit fiarele rămase peste noapte în noi ascuțim tăișul pe piatră obrazul foamei între obrajii noștri până prinzi rădăcini în lutul pieptului meu