momeală

și-a lăsat chipul chiar acolo în vitrina cu măști ne zgâiam ore întregi clipea repede ca o bătaie de aripi și cerul cobora pe pământ cu tot cu cortine născocisem soarele dintr-un dărab de nădăjduință ea cocea zâmbete noi le asfaltam cu toții mușcam din momeală picoteala devenise pe neașteptate singurul câmp gravitațional în care ne sădeam rând pe rând ochii se creșteau plânsete un fel de ploaie care să rodească în dumnezeu toți morții noștri din toată această încleștare, un țipăt înfipt în ochi excalibur pentru care n-aveam mâini opriți-mă călăul a murit de ajuns