cred că ești prea înalt

am nevoie de un somn foarte greu de ceară ca să astup prăpastia dintre mine și clipa aceasta în care am intrat de bună voie. ceasul o ia înainte nu pot să țin pasul mi se ofilesc anotimpurile în brațe atunci îmi dezvelesc sânul copt al așteptării de tine altceva n-aș ști ce să fac gândurile îmi scârțâie ca un leagăn gol ploaia ciugulește din auzul meu încruntat îmi dă sângele se diluează încordarea în fond, apă de ploaie... cred că ești prea înalt. de pe acel acoperiș al iluziei ai fi putut da mâna cu dumnezeu în schimb te-ai întors cu fața spre mine cu cer cu tot astfel de lucruri nu se uită niciodată chiar dacă stau după o ușă oarecare chiar dacă întunericul a mușcat din încăpere doar ușa rămâne intactă împărțind singurătatea în două vieți aproape simetrice undeva tu undeva eu spunându-ți că ne trebuie o cutie poștală așa, ca un cuib roșu pentru vești așa, ca o căsuță de lemn în care să ne lăsăm gândurile să se țină de mână ori de câte ori dau să plec. s-a făcut noapte. s-a întrupat târziul în pietre le port în brațe în locul tău. un șarpe lung cât un fior îmi netezește pielea din tălpi și până-n creștet pe când se aprinde lumina. o umbră de-a mea se ascunde după zid iar eu mă prefac că dorm mă prefac în ceară sau în săpun de casă.