Dana Banu

cameră cu vedere spre parc tic-tac spuse orbul înjurând apoi soarele printre dinți orașul acesta are o singură fereastră nu e a mea și nici nu mi-o doresc bărbați firavi trec prin lumină nu sunt ai

prin lanul de grâu am trecut desculță am hrănit păsările cerului cu vorbe fără de număr nu mi-a fost teamă și nu m-am dedat nepăsării dacă un fulger ar despica din senin depărtarea într-o apă străină

prin \'94 sau \'95 era unul dintre nebunii orașului Cluj fusese cândva pictor cu atelier bani și renume prea iubitor de o femeie pe numele ei Izabel trecea pe străzi cu zâmbet firav când te

aș putea locui într-o vară cu porturi de fum și corăbii mute dar puterea mi-e secătuită de prea multe cuvinte de unde vin ele și ce vor de la mine nu am să înțeleg niciodată știu că adun

vă las aici câteva imagini din ceea ce s-a întâmplat ieri la Deko, au venit o mulțime de prieteni, Călin Sămărghițan a venit de la Sibiu, Dâncuș a coborât din munte pentru cărticica mea, Dani Făt a

lasă că vine ea toamna ai să îmi legi iar șireturile la teniși ai să mă bați pe umăr enervant și am să tac de parcă toate corăbiile de hârtie mi s-ar fi înecat deodată într-o apă amară până atunci

orașul acesta cu trăsuri și voalete aruncate în grabă peste ochii doamnelor din alt veac orașul mort pe care îl recompui în fiecare dimineață din două pensule aruncate în grabă peste pânza la care

eram doi adolescenți triști mai mereu dar geniali el un băiat de la țară pierdut într-un internat de liceu în orașul acela mic și provincial dintre munți eu o fetiță prea voit matură și cu nasul

Supraviețuiesc. Învăț să închid fereastra, să nu mă enervez inutil, să îmi număr firele de păr alb(renunț să îmi mai vopsesc părul, mi l-am decolorat acum câteva luni și de atunci când mă uit la

e aproape de Dumnezeu întotdeauna poartă pe umeri niște aripi transparente zâmbetul lui are liniștea celor care iubesc oamenii trece prin lume cu seninătatea cerului alergând înspre vară poate și

trenurile pleacă astăzi fără mine înspre departe închid ochii și fug după ele în vis atâtea gări părăsite în grabă ca și cum renunțarea ar putea măsura distanțele cred că oamenii ca mine călătoresc

când mă întorc seara acasă lumina e aprinsă mereu astăzi am cunoscut o fată care-mi spunea că semăn cu poeziile mele am privit-o cu mirare și am tăcut desigur nu are dreptate poeziile mele sunt cu