poemul domnilor vechi de București

când soarele pitic înghite nori burtoși la rând
prin București agale trec în ceas de umbră chioară
domni tandri cu firet și glanț de zâmbet fin
și vârsta lor e un parfum de ierburi rare
călătoriți cu Orient Express-ul și graseind puternic franțuzește
au rictus grav și papioane blânde bastoane argintii sau albe lavaliere
neînfierați de vremuri tulburi sau precare
ei au mereu privirea limpede și gravă
tăcerea lor de-acum nu-i semn de senectute
și n-ai să-i vezi nicicând călătorind cu troleibuzul
sau din taxiuri galbene scoțând o mână afară sporovăind prea darnic cu șoferii
preferă pasul mic prin Cișmigiul zarvei de veac prea nou ștergându-le bombeul

și de-i întrebi ce sunt îți spun cu zâmbet vag
pensionari ai vieții trăind din bibliotecă
vânzându-și cărțile pentr-o cafea la Capșa
sau pentru vreo țigară fină
prinsă cuminte în țigaretul auriu
n-au rente viagere și nici moșii întinse
și le-au pierdut pe rând prin cazinouri triste
sau prin iatacuri albe de crude domnișoare
ce n-au pierdut s-a luat pentru odihna lumii

au scris mereu sau au cântat prea plinul
atâția oameni le-au zâmbit pe fugă
le-au inventat biografii terestre
și i-au uitat apoi ca pe-o batistă cu monogramă prăfuită

degeaba trec prin înserarea vagă
limuzine pe Calea Victoriei
ducând spre cartiere de plastic departe
parfumuri franțuzești sandale fine
afaceriști în șlapi copii cu ghiuluri

Armand Pașa Iamandi Mugur și Johny
trec pe jos colorând orașul acesta
a viață

asculta poezia in lectura autoarei