Lie

Dana, m-a emoționat mult poemul tău. Cred în prietenie ca fiind mai presus de foarte multe alte lucruri și sentimente, tu și Lie mi-ați readus acest lucru în gând, si vă mulțumesc.
Mi-a plăcut mult finalul, pe care eu îl văd în strofă ultimă așa:

\"era nebun
la scurt timp s-a sinucis
credea în oameni
eu l-am învățat
îmi pare rău\"

dar asta e doar o părere a mea. Oricum, să nu-ți pară rău, sunt și oameni care merită, iar eu cred că e bine să crezi în oameni chiar dacă măcar unul din ei îți justifică încrederea. Pentru Lie, probabil acel om ai fost tu, și cu puțin noroc, și alții.
Mulțumesc pentru gândurile pe care mi le-ai stârnit astăzi.
Cu drag

Cu adevărat m-ai emoționat Dana citind versurile acestea despre o viața trăită, despre o lumină ce încă strălucește atât de tare încât nu va fi niciodată nevoie să o șlefuiești! Îmi pare bine să văd că încă există amintiri ce se povestesc cu drag.

Te îmbrățișez cu multă dragoste,
mereu Cristina

Dana,

mi-a plăcut mult poezia. Ar putea sfârși înaintea ultimelor două versuri. Păcat că nu am reușit să o acsult. E o defecțiune cu computerul ăsta. Un pic confuz fragmentul în care introduci/ vorbești despre un al treilea personaj: \"uneori venea să îl caute și să îi aducă un pachet cu mâncare/ tatălui lui care semăna cu Moromete/
atunci mergeam toți 3 la teatru...\"

Frumos. Inspirat. Bravo.

Aur

moartea nu vine cu programare
a lui Lie se apropie in fuga - poate nu V-ati imbracat prea gros ptr atita iarna de oameni

Un poem emoționant, se simte că e trăit până la ultima silabă.
Adică inspirat din realitate, nu fantazări fentoase care nu spun nimic.
Personajul tău e credibil, e viu, trăiește deși a murit.
Și eu i-am recomandat celui mai bun prieten o fată, s-au căsătorit, acum se înțeleg ca focu, și a ajuns să mă urască.
Și eu citeam cu prietenul acesta din Kant fără să înțelegem nimic... așa e viața, fără driblinguri de cuvinte.
Și da, oamenii te pot ucide fără să-ți deschidă vreo rană, doar mitraliindu-te cu silabe ca niște albine ucigașe...

l-au ucis cu bună știință, pe el și pe alții ca el,

pentru că nimeni și nimic nu va putea să ne redea, mie și altora ca mine adolescența intactă, pentru că uneori trebuie să vezi în alb sau în negru, fără griuri și umbre

au fost niște CRIMINALI, acesta e adevărul pe care am să îl spun până la capăt, indiferent dacă mă va crede sau nu cineva pe cuvânt

poate Lie o duce mai bine acum, nu a fost nevoit să își aducă aminte

oricum, ne-au călcat în picioare, și-au pus amprenta hâdă pe sufletul nostru de copii, nici măcar nu le pasă

până la urmă totul e doar vânare de vânt

poate am scris o poezie slabă, un text prea firav
dar
sunt un om viu
care trăiește și nu uită(din nefericire)

vă mulțumesc pentru semnele de lectură

e o poveste tristă, foarte tristă, îmi pare rău că trebuie să scriem despre astfel de lucruri...
foarte amical,

nu înțeleg părerea ta de rău, desigur mâine voi scrie despre alte lucruri mai vesele, mai colorate, oricum posibil hazlii, voi scrie despre ele un text mult mai reușit(sau nu)

nu înțelege greșit răspunsul meu, e ok că mi-ai lăsat un semn, mai treci, cine știe poate într-o zi te voi face să râzi

sincer, îmi bag picioarele în ce trebuie și ce nu trebuie(ca întotdeauna)

salut

PS: ți-am mai spus, amicalul cela al tău seamănă cu salutul meu, obosește peste măsură dar e deja un tic verbal asumat, asta e, se poate și mai rău,

... mai plângi, degeaba, mi-a spus, ce-ai omorât omorât rămâne\"

îmi place tonul acesta de \"proezie\", cum îmi place mie să-i spun (cine știe, poate într-o zi va fi recunoscut Proezismul... :) ), de portretizare a oamenilor-meteor, a oamenilor ce nu sunt văzuți din lipsa de telescoape a vremii lor și care, purtând în structura lor misterioase bacterii, pornesc în sufletul acelora cu care vin în contact mutații nebănuite; recviem tulburător, grav, greu de asumat, la limita dintre asumare și reproș.

cu plăcerea lecturii,

Am citit și ascultat poezia. Trebuie să mărturisesc că există o diferență între a citi și a asculta poezia. Se schimbă perspectiva. Mai ales că în \"poezia în lectura autoarei\" se simte o altă trăire. Tonul schimbă totul.
No, acum sunt subiectivă - dar m-a emoționat finalul și tăcerea dintre \"eu l-am învățat\" și \"îmi pare rău\". Mi-a creat o senzație de prelungire a agoniei, ca și cum cineva mi-ar coase inima.

Sper sa mai scrii astfel de \'proezii\', vorba lui V.M.
Esti printre putinii scriitori ca nu posteaza poezii criptice, pe care nici dupa zece citiri la rand, cu maximum de incordare neuronala, nu le intelegi...
Textul e puternic.

cred că Alexandru Uiuiu e cel care povestește(și pe aici, pe agonia) desre prozopoem, s-ar putea să mă înșel, în ultima vreme memoria îmi joacă feste,

oricum, prozopoemul nu e un poem în proză...îl depășește și îl privește peste umăr cu patimă, părerea mea,

descoperit, născut sau inventat prin Ardeal, acolo unde oamenii vorbesc mult mai rar decât în partea de sud a țării, el este o scriere care încearcă povestirea cu har poezesc, un monolog, aș spune eu, care aduce aproape lectorul tocmai printr-un dezechilibru poeticesc asumat, căutat de autor,

uvrieri ai cuvântului se găsesc mereu, eu printre ei, ca întotdeauna, încerc mereu, Vasile Munteanu, să scriu pe măsura stării, de foarte puține ori reușesc și asta mă enervează excedentar dar...într-o zi, după multe exerciții și săpături în adâncul omului care sunt, voi scrie o Poezie(sau un Prozopoem), bag mâna în foc, e pariul meu cu mine, dacă îl pierd, am să vă dau de știre


ai trecut pe aici și mi-ai lăsat un semn de lectură, asta înseamnă că sunt pe drumul bun, ești unul dintre cititorii-comentatori pe care îi privesc mereu cu luare-aminte,

îți mulțumesc

scuze, vă răspund, iată, într-un com separat, semnele voastre de lectură au intrat în timp ce tocmai îi răspundeam lui Vasile Munteanu,

vă mulțumesc că îmi lăsați câte un semn de lectură, le primesc ca pe o încurajare, într-o zi, așa cum îi răspundeam lui Vasile Munteanu, am să câștig pariul cu mine însămi,

în fond, face fiecare ce știe mai bine, eu nu știu decât să scriu, asta e...

vă doresc o duminică frumoasă lângă prietenii voștri

....nu faceau ce-au facut
bine faci ca spui, poate nu se va repeta, sper si eu , altceva inca nu se arata la orizont

Anni,

oricum, e treaba lor, pe mine una nu mă mai interesează deloc dar deloc ce fac oamenii cu istoria, nu au decât să și-o asume(sau nu), fiecare generație moare pe limba ei(de lemn sau nu), în rest, e inutil și prea târziu, Vasile Munteanu are dreptate când citează versul acela dintr-o melodia folk , \"ce ai omorât, omorât rămâne\",

numai bine îți doresc

mulțumesc pentru revenire

PS: fii sigură că toți care au trăit atunci știu, trăim astăzi în 2007 e vremea să privim înainte, doar că uneori îmi aduc aminte, uneori tresar aiurea a teamă dar...tu știi, ți-am mai spus, sunt un supraviețuitor al secolului trecut, unul din lupii cei tineri de atunci, asta, crede-mă, nu e o fericire

tot de atunci ma obsedeaza batrinul cu fata lui din picturile olandeze care cinta la sala palatului si ne dadea bomboane, ti-am dedicat-o tie, la tine rasfoiesc uneori prin trecutul meu, multumesc

tocmai am citit și ți-am lasat un semn acolo,

eu îți mulțumesc

Povestea asta,cu Lie, ma doare de trei ori. Si fiecare din aceste dureri ma tulbura intr-un fel muzical de parca amintirea lui e ecorseu peste sufletul meu. Doamne, elian, ce piatra de moara se-nvarte sa doara...
..............................................
stăteam verile în Palat la sala de lectură de acolo
aveam o masă a noastră
de unde priveam peste acoperișurile roșii ale caselor
.....................................
noaptea fugeam de acasă pe fereastra camerei mele
Lie mă aștepta la colțul străzii
mergeam în Cetatea din centrul târgului
îmi cânta poeziile pe o chitară veche primită în dar de la bunicul lui
vocea îi lumina până departe
locuiam într-o poveste fără de capăt
.....................................
l-am învățat să creadă în oameni
........................................
Acum, in lacrima poetului este si El...

da, așteptam semnul tău, știam că mi-l vei trimite, îți mulțumesc pentru el, comentariile îți sunt ca și scriitura, majestuoase și pline de lumină

PS: sper să ne vedem sâmbăta viitoare

spun si eu ca cei dinaintea mea. tristetea ramane in noi ca un apendice inoperabil. reyum doar: un text sensibil, foarte bine construit si cu mesaj.
iar aici ai adunat oameni de toate felurile, lucrul asta il face un text bun :)
aprecieri

tu apari destul de rar în subsolul textelor mele, îți mulțumesc pentru semnul de lectură(și mai ales pentru aprecieri:))

las doar un semn de lectura; ai ridicat, usor...\"valul amintirillor\"...
nimic nu pare a ameninta frumusetea zilei care vine!
aceeasi, amalia

îți mulțumesc pentru semnul de lectură

cu prietenie,

elian

citeam Kant fără să înțeleg nimic din el;
eram irepetabili și fără sfârșit;
am ales o fată din liceul meu pe care să o iubească;
oamenii l-au ucis în cele din urmă;

in ceea ce priveste poezia (adica textul tau in interactiune cu fiinta mea): foarte frumoasa, tulburatoare uneori (recitarea este excelenta); dar imi tot vine in minte o intrebare, cea din titlul comentariului...
ps. cred ca mai frumos era:
am ales o fată care sa-l iubeasca in locul meu; si:
l-am ucis în cele din urmă;
poate ca recunoasterea asta ar fi ca dimineata de dupa nopatea invierii... calma si impacata

cu respect,

cred că nu ai citit penultima strofă, găsești acolo răspunsul pe care îl cauți...

mulțumesc pentru lectură și însemnarea lăsată aici