Dacian Constantin

străpung arborele cu o privire despicat în două nu-și mai ascunde nici anii nici seva ești fulgerătoare, femeie, îmi urlă pe două voci smintit bocancii mustățile lor sunt legate strâns deși

inima germinează într-un cub fără ferestre până la tine mai am fix două rătăciri și-o stăpânire de sine azi săp gropile cu dinții mâine pământul scos ți-l aștern la picioare pășește acesta este

mi-am înșelat libidoul doream atât de mulți copaci în jurul privirii mele încât n-am auzit cum din iris îmi creștea iarba trosnea verdele-n căprui și osul în carne de poftele mele de pruni de

sunt o boală care poate fi contactată prin privire uneori merg de-a dreapta cailor alteori pe grumazul ieșirii din sine (totul este în întregime al meu în curând) mă răspândesc printre maci

amărâtul meu călător ai palmele cenușă mi-e teamă de inima ta închisă lateral de speranțele tale futile tu care ești înalt deplinule tu cel care nu încapi în oglindă în lumină în rame și-n

aici se află lumina înrobitoare a laptelui în sânii acestor clipe fecunde în care mă tăvălesc pe lespezile de până la tine aș tăia cu ușurință toate buruienile aș putea lupta cu pasul meu ce mă

am deschis în mine o trapă o capcană pe unde se prelinge dinspre afară doar respirarea zilei mă delimitez astfel de lume prin zăbrele aurii pot să-mi cern firea să-mi diluez sângele să înghit

în ics ne-așezăm genunchii de frica de aripi și de dorul din lese, la macerat stau oasele vii peste constrânsă salteaua de maci și multe apusuri s-au stins în ceafa cruciadelor, ne-au mai

mi-au jupuit memoria de craniu ca o floare smulsă apare dispare și se-apleacă peste mine ceva cu mult mai mare din mine și din afara mea cu lupul de mână cu calul prins în păr și vântul sub talpă

să nu mai gemi în noaptea astea cu timpul stors pe lângă pernă să nu mai gâfâi sub fuga fricilor sub pumnul lui Dumnezeu să nu te mai văd auzi să nu mai văd cum transpiri a lună cu pielea-n

dau raport genunchilor mei că acum câteva minute chiar în urma lor era prea vară prea lumină prea frunte dogorită prea încinsă în mine plasmă prea albastră rochia și tivul ei prea scurt dau raport

suntem doua universuri paralele ne întâlnim doar dacă ne lasă geometria trigonometria bunul simț sau șansa captivi ne răsucim noapte de noapte în cuptoarele lunii ne rumenim obrajii pentru un

mi-a răspuns din tine o lumină deseori ne rănim în semnale uneori de foc alteori de ceară - dăm de veste sângelui prin ce vene iubirea coboară - mult mai aproape a ajuns tăcerea - aproape de

scăpat din hățuri sălbatic roibul sângele meu a luat-o razna s-a proptit în garoafe și picură din ele scriindu-mi rana ieri o femeie mătura labirintul dintre mine și tine cu aripile luceau

greșelile fac streap-tease în seara aceasta dansează la bară o oră viscerală mă privesc pe sub gene cu tentații ciorchine sub tocurile lor sângerez în ritmul muzicii frânte și-aruncă măștile

se prea poate sa se duca naluca inima mea uneori cu liftul intre etajele sertarele treptele schelele tale sa sara prea libera un parleaz sa sape o matca in care sa te bea orice numai sa te

așadar între felii stă ascunsă ghicitoarea ultima petală ultima suflare a lui „mă iubește NU mă iubește” și trec rinoceri alambicând veștile și vin ploi cu sete de înec apocaliptică trecere dacă

Atunci când dormi zăvoresc lumile la ferestre pe dinafară Noaptea în pantaloni scurți se urcă pe o scară Cu pașii mărunți ai respirăririlor tale Și nu mă îndoi Stau dreaptă în pereți

hai nu mă emoționa tocmai acum tcmai acum când am aflat pe unde se poate ieși dn labirintul ăsta cu fluturi debusolați din stomac în unele tăvi se coace așteptarea pudrată cu zahar adică e

un bătrân ține în dreptul inimii o pancardă pe care stă scrisă omenirea de la reptilă la copită de la aripă la picior iar trecerea mea se întâmplă atât de pieritoare prin fața lui încât nu las

mă dezvelesc de papirus e cald sub litera mâinilor tale rochia mea e și ea o dimineață brodată cu nori un puseu de metafore copile duse la râu izbucnesc dinspre margini dilatând cuprinsul ai ști