rătăcindu-mă

„aici se află lumina înrobitoare a laptelui
în sânii acestor clipe fecunde în care
mă tăvălesc pe lespezile de până la tine”

Epistolă-poem, despre o iubire ca un „trofeu din coarne de cerb”, scrisă în gravitatea discursului meditativ și elaborând pierderile sufletești prin metafore ce exprimă, temperat, în spirale, începuturi și sfârșituri: „lumina înrobitoare a laptelui”, “sânii acestor clipe fecunde”, “aș cere morții să mă înceapă ca să mă închei tu”.
O călătorie imaginară spre “el”-pereche, fără a atinge prin cuvânt timpurile împărtășite, pașii în doi:

“nu-ți mai știu pasul
că poate el a uitat și drumul și casa
și s-a oprit
rătăcindu-mă”

Feminitate ce se caută pe sine prin reflectarea, în oglinda unui bărbat, a unei iubiri fără destin împlinit:
„pentru ce toată această oxidare de gând/când de fapt tot ce vrem e doar încă un/vanitos curaj de a da bir cu fugiții din fața vieții”
Din acest ansamblu poetic, remarc și unde ar fi un \"obstacol\" în expresie: „aș putea lupta cu pasul meu ce mă întrece mereu/dar pentru ce toată această forțare a mâinii lui Dumnezeu”. Aici se accentuează lupta continuă cu tine însăți, cât și faptul că „forțezi” destinul („Mâna lui Dumnezeu”). Alăturate, se amplifică mult efectul și contrastează, consider eu, cu restul poemului. Am remarcat desigur că se continuă ideea în strofa a patra, prin felul în care noi, oamenii, abandonăm lupta, „dăm bir cu fugiții din fața vieții”. :)

Acesta este semnul meu că am trecut prin poemele tale, pe rând, și nu m-am rătăcit, ci ți-am desprins firul liric și stilul propriu.

Ela

Dana,

Acesta nu este semnul tau.
Este dovada patrunderii in incercarea mea de poem si dincolo de ea.
Am simtit ca ai rezonat daca nu cu o expresii poetice (mai schipatande, mai reusite), atunci cu starea autoarei la momentul scrierii:
nu cred ca exista dar mai mare decat acesta !

Iti multumesc pentru el.

prietenesc,