Dacian Constantin

- sunt profesionistă - știu să fac o serie de giumbușlucuri care mai de care mai sprințare azi pot să-ți tai ideile dintr-o suflare mâine le pot răsădi pe la semafoare știu să înnod turnurile

în seara aceasta avem în meniu inima mea botezătoare pe o tipsie de-argint o broșă sau un ac de cravată cam acestea sunt posibilitățile inima mea mică ascunsă într-o păstaie printre boabe de

parfumul acesta lasă peceți peste aer ca și Patrocle scotocesc dumbrăvile adunând pietricele - coasta ta e un drum nebătătorit - în colțul ochiului mijește un alt simț îl dedic păcii care

lumina crestată de crengi dă avize vederii nunațele lui Verde se adună în iris făcându-l puiet de-abia aștept zic de-abia aștept să m-afund în privirea ta ca-ntr-o pădure numărându-ți

adevarul este ca am trecut de cateva ori prin pereti cu totul cu tot cu rochia visinie lunga pana in podea si vie sub privirea ta in urma spatiul luase conturul trupului chircind lumina iar

in mine mersul tatei se conjuga feminin vreau sa invat sa iubesc un barbat mai mult decat pe tata de aceea jumulesc penele timpului in apa fiarta genetic pe langa sange tata scrie mamei scrisori

nu e tarziu ai nevoie doar de un trup de-a soarele sa ne jucam sa-l tragem de raze ca de urechi pe marea cu doua catarge si-o singura punte tu stii ca nu e tarziu e doar prea dimineata pentru a

îmi mișună dropiile sub piele dar încă te mai iubesc cu toate simptomele verii nu alung nici o corabie nu opresc nici o petală din cădere las degetul tău să îmi fure liniștea inelul să

daca în fiecare ușă ar sta promisiunea pe care o dă fereastra teii ar locui pe scara blocului și fix în porți dându-ne binețe am inventat cheile ca să ne distrăm cu mâinile pe

nu fac decât să merit să te-aștept în piața universală a apelor oarbă cu aceeași uimire fără protocol ascunzând în vizuina sângelui sărutul pentru lăcașul din spatele genunchiului și o

singurătatea-i huzur e fată de bani gata singurătatea suport cătușele ei cu maximă înviorare n-am grija nici unei căni în plus nici plânsul vreunei absențe singurătatea mă dă pe mâna mea mă iau

dacă deschizi cutia de pantofi să nu te sperii Scrisorile netrimise stau cuminți îngălbenindu-și sensul citindu-se una pe alta Hlizindu-se dement cu dinții virgulelor Mușcând din timp Ostoind

am obsesia dungilor pentru mine ploaia e doar o cădere de dungi pe spatele tău dungi roșii-mi biciuiesc dorința peste soare văd alte dungi și-mi zic - Iar și-au înnoit zeii trecerile de

gust de argilă sărutul se-ndoaie umilit am greșit nu acesta este focul în care ard pietrele păsări cu limbi și ore încurcă poveștile magia clocotește în ceaun cu ierburile nu vreau decât să

uneori pot croi limpede șorțuri depărtării să nu pătăm autostrăzile cu dorurile noastre desigur nimeni nu știe că în copaci locuiesc patimi mascate cu crengi și că lacrimile noastre sunt

parcă eram pe cruce cu fruntea țintuită-n lemn sângerându-mi lumea din pieptul meu creșteau păsări cu ciocul orange toaca bătea în aer ultimele cuie de speranță parcă eram pe un

un lan de floarea soarelui se-ntoarce pe-un călcâi după lună pe cer perlele furate de secole clipesc la îndemâna oricui o bătrână mătură curtea în zori cartușul soarelui va răni din

până la urmă violul devine avantajos pentru amândoi eu îți leg mâinile de o stinghie pe care uneori atârn frustrări tu te zbați o vreme cât să frăgezești sângele (de-abia aștepți să mă

și muzica aceasta mă scoate din minți timpul ascuns în contrabas îmi joacă răbdarea în corzi pe timpane amurg de ciocolată privirea minerală mă țese în demnă condiție de preș decoltate

oricâtă poezie mi-ai picura pe buze din degetare (mai ia încă un pic înghite tot fără să mesteci) oricâtă omletă mi-ai face grăbit în zori oricât ai sta atârnat de bara de bătut covoare („ca

dacă ar fi să mă iau după urletul din interiorul trupului doamne nu începe așa povestea copilului tău colorează câteva ceruri adu baloane clipocește o clipă a sete în chiuvetă spală podelele dar