Cătălin Al DOAMNEI

o oame nu a fost nimeni mai ticălos decât tine pe pământ nu că nu te-am mai putut ierta ori suporta dacă te-am agățat de șaua de fier zimțat te-am târât pe nisip și

din nefericire elevul a plecat spre școală plictisit de ora comună de omul comun de viața comună nu și-a luat cărțile caietele ghiozdanul de plumb cu un scop imprecis se uită drept înainte

când fratele meu a vorbit despre pușkin se părea că rănile i se vor închide de la sine despre inutilitatea oamenilor nedemni și a lucrurilor nemuncite vorbea arareori suferința adevărată

asemănarea lucrurilor și a întâmplărilor oamenilor mari și a celor obișnuiți trece de zidurile memoriei și țărmurele se macină pe nisipul de aur înghițit de gura peștelui –sabie pe terenul de

oriunde –am ajuns viața trebuia să meargă mai departe neîncepută ca izvorul tămăduirii singura realitate palpabilă a fost copilăria fără mască în somn visul îi aduce înapoi copilului

locuiesc o patrie mințită și tu ești minune înlăcrimată-ntr-un oraș dement ascultăm cum cresc tăceri verzui și ne uităm să vedem cum toți pleacă am rămas să colecționăm uragane să stăm de vorbă

de la matei Cuvântul Domnului a trecut la CMI conversația mea cu Dumnezeu era doar cuvântul Domnului către mine toate i se vor ierta omului însă

singurul intelectual din oraș a fost profesorul meu ceilalți erau simpli funcționari mai mult răi decât buni de multe ori își desfășurau memoria de animal hămesit pe asfalt ori pe firmele

de la un timp am simțit cum totul se va sfârși între noi destinul în sensul fatalității oarbe ne mai dăduse o șansă pe care o cultivasem cu orgoliu antic uneori invincibil singura forță capabilă

la plinirea vremii iubita mea s-a revăzut cu iubita lui kafka am înțeles cât de dificil pot fi ca o vârstă pe care vrei s-o părăsești însă înțelegi că nu te poți lepăda de trecut pentru că

și am fost singur atât de singur încât tăcerea trecea printre cuvinte cum se duc și se-ntorc chinezii slujbași taciturni pe un miliard de galbene biciclete polifone mult mai simplu ar fi fost să

când nichita si adam construiseră cel mai înalt turn al poeziei nichita uitase să-l iscălească și-n limba română de aceea de la cazane l-au dus cu grăbire la cel mai bun prost chirurg din

când m-am convins c-ai fost singura ființă de pe lume în spiritul vidului care se umple și al plinului care se golește am redefinit dragostea zen m-am mutat in orașul dinafara orașului dacă

ți-a fost dat vreodată să vezi penumbra junglei așezându-se ca o armă între măreția tigrului înfometat și inocența animalului care va muri? însingurarea este răspunsul dat de înțelepții

pe vremea aceea discuțiile se purtau în amvonul tristeții irespirabile nu era foarte greu să urmezi trei facultăți dintr-o dată condiția era să nu mori de pildă la examenul cu g. călinescu de

de când a murit havel totul îmi merge pe dos locuiesc în infern și cerșesc un alt timp magazinele cu vise se închid mai devreme fantomele iernii se dezgheață și drumul spre casă e cu mult mai

rembrandt a luat cuvântul l-a muiat puțin cu scuipat și a spus dacă trebuie să dăm definiția omului în spirit necabotin cartezian vreau să evidențiez cu roșu omul nu este

omul de aer reușise să-mi vorbească și despre cumplitul delir alb monstruozitatea lumii nu încape sub nămeți nu putem fi decât spectatori egolatri la un genocid care schimbă miniștri

unii prieteni de-ai mei erau psihologi pe diploma lor de absolvire scria psiholog în anul acela se-mbolnăvise grav și incurabil mircea nedelciu cumpărasem două coșulețe cu zmeură stăteam eu gigi

am ajuns să regret tot ceea ce nu făcusem din tot ceea ce viața –mi oferise să-mi pară rău că nu purtam centura neagră șapte dan așa cum s-ar fi meritat într-o lume de ticăloși cei trei campioni

într-o zi eram foarte trist nu pierdusem aparent nimic nu mă certasem cu nimeni am simțit cum încep cuvintele să crească de-a-ndoaselea-n mine agățându-se de globulele roșii cu toată energia

de dragul omului mort necuprins de remușcări n-am putut certa cu asprime în locul unde nu se învață adevărul se moare privește oglinda și uită blestemul chipurilor de soldați cum se strâmbă

când făceam jogging întreg orașul se lua după mine și fiecare alergător primea prin telepatie exercițiile liber consimțite de la festinul unui zeu alegându-și o altă viață din sfera de

ca ultime bastioane ale voinței de a trăi în orașul interzis singurele ascensoare posibile erau cețurile pentru că era ultimul oraș de pe fața pământului din prea multă bunătate artiști de