Cătălin Al DOAMNEI

rembrandt a luat cuvântul l-a muiat puțin cu scuipat și a spus dacă trebuie să dăm definiția omului în spirit necabotin cartezian vreau să evidențiez cu roșu omul nu este

omul de aer reușise să-mi vorbească și despre cumplitul delir alb monstruozitatea lumii nu încape sub nămeți nu putem fi decât spectatori egolatri la un genocid care schimbă miniștri

unii prieteni de-ai mei erau psihologi pe diploma lor de absolvire scria psiholog în anul acela se-mbolnăvise grav și incurabil mircea nedelciu cumpărasem două coșulețe cu zmeură stăteam eu gigi

am ajuns să regret tot ceea ce nu făcusem din tot ceea ce viața –mi oferise să-mi pară rău că nu purtam centura neagră șapte dan așa cum s-ar fi meritat într-o lume de ticăloși cei trei campioni

într-o zi eram foarte trist nu pierdusem aparent nimic nu mă certasem cu nimeni am simțit cum încep cuvintele să crească de-a-ndoaselea-n mine agățându-se de globulele roșii cu toată energia

de dragul omului mort necuprins de remușcări n-am putut certa cu asprime în locul unde nu se învață adevărul se moare privește oglinda și uită blestemul chipurilor de soldați cum se strâmbă

când făceam jogging întreg orașul se lua după mine și fiecare alergător primea prin telepatie exercițiile liber consimțite de la festinul unui zeu alegându-și o altă viață din sfera de

ca ultime bastioane ale voinței de a trăi în orașul interzis singurele ascensoare posibile erau cețurile pentru că era ultimul oraș de pe fața pământului din prea multă bunătate artiști de

nimeni nu știa când trebuie să revină îngerul somnului deși era de foarte mult timp așteptat iar când prin fereastra închisă și-a făcut apariția trecând printre ziduri și topind ușa de fier

fulgerul mcqueen vorbește românește negreșit va trebui să-l găsești altfel eu nu mă mai intorc acasă cu tine în primul magazin bakuganul era un fel de sferă aidoma miriapodelor aflate mereu în

pentru că ni se promisese nemurirea mulți ne credeau agățați de buricul pământului fără să ne ceară nimic în schimb cavalerul pelasg stătea foarte aproape de noi invizibil ca sarea mărilor din

într-o zi cu soare japonez ucigaș femeia-complice mi-a expediat un poem ascuns între gene pe cântarul de plumb al unui sistem social perdant într-o lume severă gripa porcină se vindea la

omul care a nimicit un oraș după ce l-a întemeiat și l-a vopsit în culorile curcubeului a venit să mă caute am stat împreună pe fața neumblată a lucrurilor și a fenomenelor rare vocea –i era

se apropia culesul lămâilor vocea cavalerului pelasg mușcase din mine ca dintr-o coajă mirifică a unui itinerariu piramidal printre avataruri și legi ale idolatriei indescifrabile singurul meu

nici ultimul dans cu brigitte bardot nu s-a dovedit a fi fost o fatalitate a fatalităților în așteptarea cuvântului magic menit de orfeu să crească nivelul de trai al întregii lumi ne-am

până la capăt am mers pe drumul lăsat mie moștenire de tatăl meu pentru că eu am ascultat din pruncie muzica de harfă a sacrificiului sapiențial mi-a fost dat să văd vremea miracolelor

o vreme am locuit în cel mai primejdios loc cu putință ca să mă înțeleg mai bine și pentru a pricepe sensul și nonsensul lumii acesteia trapezistul mă luase cu el

de fiecare dată când bunicul meu se pregătea să moară pe câmpul de luptă dintre două vieți ori pe crestele munților cu floare-de-colț ca prin vis apărea cavalerul pelasg și-l privea țintă

nici de sărbatori nu mai vorbesc cu prietenii unii și-au trimis nevestele să îngrijească bătrâne paralitice în spania sau italia de teamă că vocea mea seducătoare le-ar putea amenința și le-ar

nu credeam că mai pot să ajung să asist la dezvelirea obeliscului dedicat poeților anonimi memoria limpezește apa murdară a realității sângerii sunt martorul faptelor neîntâmplate încă și

nu reușisem să ajung la moartea afroditei și cel care secătuise o țară m-a chemat să-mi arate însemnele triumfale ale dezastrului și să mă roage să rostesc elogiul funebru al unei vieți trăite din

când a trebuit să vorbesc despre vicii mi-au bătut la ușă oamenii indigo semănau cu fosilele și impresia de prea mult entuziasm era doar reversul medaliei pe care o declarasem nulă și ieșită

de când nietzsche mi-a spus mila e sentimentul omului nobil ce nu caută pe nimeni să umilească am urcat în nouri negri cu toma nour și peste semeni fără virtutea anonimatului s-a aprins

cât mama a fost printre noi avea dreptate să-mi spună că niciodată sau foarte greu vom fi fericiți în lumea aceasta de la moartea lui nicolae