phrantzes. parabola omului fără caracter

de când a murit havel totul îmi merge pe dos locuiesc în infern și cerșesc un alt timp magazinele cu vise se închid mai devreme fantomele iernii se dezgheață și drumul spre casă e cu mult mai departe sau nici nu mai există dintre muritori eu sunt dintre aceia care l-au contrazis pe einstein poezia întrece viteza luminii și el știa că acesta constituie motivul suprem pentru care se ferea să se dueleze cu mine de teamă că poezia va schimba lumea nu i-am aruncat mănușa cât adevăr sau câtă fantasmă e în viața artiștilor depășește paginile nescrise ale celui mai bun cod moral ce s-ar fi putut scrie vreodată întristat să văd umbra morții pe fața de fildeș a oamenilor mari m-am duelat pentru dreptate cu patima celui care-ar pierde un regat aproape bolnav de ideea de posesiune a speciei în autocontemplare pseudonarcisică dintre toate subiectele posibile n-am putut epuiza invidia demonică a oamenilor pătimași când totul dispare plin de fast într-o noapte ca o explozie a începuturilor memoria dezvoltată de simțuri și amintiri ajunge o cenușăreasă vidul dintre mine și un alt om mai paradoxal decât mine nu l-am putut umple cu iubire când s-a sfârșit lumea nelumită a omului fără caracter mi s-a revelat că omul fără caracter era profund generos și numai cei foarte înțelepți îi pot percepe bunătatea în gura lui cuvintele încep să-și ceară iertare silabă după silabă dacă n-ar fi existat omul fără caracter orașul o țară țara mea și lumea n-ar fi existat desprinzându-se-n argintie umbră în lumina prefăcută a razelor de lună cum își poartă soții în primii ani verighetele