Cătălin Al DOAMNEI

aveam șaptesprezece ani cînd ni s-a predat la școală despre nebunul bacovia am vrut să-l cunosc mai îndeaproape ca să nu se risipească vraja întâlnirii nu am spus nimănui gândul

femeile din viața mea au fost multe și rare toate cu o virtute anume dar niciuna cu darul jertfei până la capăt cea care m-a suportat în chip pelasgic a învins moartea și a definit-o cu furia

de cîte ori pierde românia la fotbal sau echipa preferată fc vaslui se dovedește incapabilă de iubirea băiatului meu ferestrele se însingurează pietrele plâng cu patima efemeridelor inapte a

poemul este o fotografie în sepia se văd în prim-plan resemnați doi unchi de-ai mei dinspre mamă care au ras de pe fata pământului două orașe dincolo de țiganca cât am mai stat sub nucul cu

lustrația este o operă de artă nu se mai poate comanda așa cum ai zugrăvi o locuință în culori pastelate după voia inimii marii artiști nu-și pierd vremea cu fleacuri poți zidi o lume

eu cred că romantismul a început cu novalis cu floare-albastră culeasă de pe stânci metafizice în poeme metafizice față de care ziua își cere iertare ajung în curând la limanuri cu lampioane

ascunși de richeliu în dosul perdelelor de catifea cenușie profesorii din basarabia dezbracă haina cenușie a vieții cenușii ca deținuții în așteptarea clipelor finale numără zilele până la

ar trebui să continui intrarea în templu cum se zidește piatra vorbitoare după ființa parmenidiană o amintire mai puternică decât izbitura unei portiere primită cadou circulând regulamentar pe

ne întâlnisem într-o viață poliglotă cum se regăsesc anii pierduți pe liniile moarte și pornește un război pe care nimeni nu l-a vrut cândva am voit să murim poliglot și am simțit durerea

pe vremea aceea domnul antohi locuia la curtea domnească de la portari când l-am întâlnit m-a atras ca un magnet și zilele se adunau ca pilitura de fier în jurul celui care-i pusese pe gânduri

ceea ce mă definește este imprevizibilul nu mai am înțelegere pentru atâta lume sensul faustic medieval mă urmărește ca năvălitori fără discernământ îi chem pe toți pe teritorii fantastice

cel care nu face diferența între omul de geniu și prost idioțenia care a cuprins o țară mereu foarte gri o planetă coborâtă în subterană și lăsată să-și piardă identitatea săpând galerii de

nu uita când te scufunzi în lumina întomnată a veacului acestuia mari cartiere de piatră cubică se prăbușesc și viețile întortocheate ale celor care le-au locuit se agață de al șaptelea și de

distanța dintre mine și omul nordic se măsoară în înflorirea anemonelor dintr-un silogism impur orice raționament despre felul în care te-ai îndrăgostit locuind pe un iceberg este mai

orașul fusese părăsit definitiv de cărturari recitând poezie patriotică de 1 mai de 23 august de 15 iunie în toate zilele nopțile și anul aproape mitraliaseră bunacredință se adăpostiseră în

așezându-se pe nisipurile presărate cu alge cînd ațipeau o lună albastră le umbrea chipurile și nu mai păreau singuri locul era neprimenit și păcura împânzise marea de mortăciuni

o oame nu a fost nimeni mai ticălos decât tine pe pământ nu că nu te-am mai putut ierta ori suporta dacă te-am agățat de șaua de fier zimțat te-am târât pe nisip și

din nefericire elevul a plecat spre școală plictisit de ora comună de omul comun de viața comună nu și-a luat cărțile caietele ghiozdanul de plumb cu un scop imprecis se uită drept înainte

când fratele meu a vorbit despre pușkin se părea că rănile i se vor închide de la sine despre inutilitatea oamenilor nedemni și a lucrurilor nemuncite vorbea arareori suferința adevărată

asemănarea lucrurilor și a întâmplărilor oamenilor mari și a celor obișnuiți trece de zidurile memoriei și țărmurele se macină pe nisipul de aur înghițit de gura peștelui –sabie pe terenul de

oriunde –am ajuns viața trebuia să meargă mai departe neîncepută ca izvorul tămăduirii singura realitate palpabilă a fost copilăria fără mască în somn visul îi aduce înapoi copilului

locuiesc o patrie mințită și tu ești minune înlăcrimată-ntr-un oraș dement ascultăm cum cresc tăceri verzui și ne uităm să vedem cum toți pleacă am rămas să colecționăm uragane să stăm de vorbă

de la matei Cuvântul Domnului a trecut la CMI conversația mea cu Dumnezeu era doar cuvântul Domnului către mine toate i se vor ierta omului însă

singurul intelectual din oraș a fost profesorul meu ceilalți erau simpli funcționari mai mult răi decât buni de multe ori își desfășurau memoria de animal hămesit pe asfalt ori pe firmele