Cătălin Al DOAMNEI

nichita a fost dumnezeul poeziei amintesc o întâlnire paranormală cu o fată pe care o chema cătălina intrând la 2 noaptea în camera 204 din grozăvești deschizând telepatic ușa încuiată cu

ce-mi mai rămâne de spus e să ne revedem cu bine cu familiile la un picnic foarte aproape de grand canion mă voi strădui sa opresc furtuna dezlănțuită din senin de cowboy fără cizme mă

aveam 5-6 anișori când tatăl meu mă lua cu el la târgul din crucea gării vasluiul era mai mult pe sub ape lângă autogară era un parc cu brazi unde se odihneau oamenii muncii până la viitoarea

viața mea fost atât de grea încât nici nu mai am nevoie de ciorne ca s-o transcriu pentru a retrăi discuțiile cu bogdan și cu tine wu li bogdan singurul care a învățat sanskrita până la capăt

ai fi vrut să-l cunoști pe acela care diviza sufletul greu precum uriașe pietre de moară ai fi vrut să-i mulțumești că s-a gândit și la tine cineva în cele din urmă ai fi vrut să te trezești

melancolia inexplicabilă și fără leac când ți-a fost dat să urmărești cu infinită atenție cum crește chipul de copil în viitorul cosit de săbii de lumină grea mușcând din întâmplări singura

toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit de când nu mai plouă pământul e beton-armat intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai

să ajungi luni la 7.30 dimineața este un lucru bun lăudabil chiar de moraliști pentru care cuvântul dat reprezintă cutuma unui trib îmbrăcat în mantia invincibilității însă dacă-ai ajuns la

singurătatea mea populată de invizibil mă învelește cu blănuri de urși polari valsând după iluzii pe ghețuri infinite singurătatea în care sunt vizitat doar de cei care nu-și pot rezolva

parlamentul româniei a fost asediat o bătrână a adus lumina lui ștefan cel mare de la putna trei zile și trei nopți a stat lumina nevăzută deasupra bucureștilor până când ioan alexandru să

prietenii mei sihaștri au un laptop ultimul răcnet și se uită la filme romantice din viața civilă niciunul nu s-a oferit să-l schimbe cu al meu second hand unii conduc bmw x5 alții mercedes eu

și totuși există și pentru mine cineva care s-a aruncat într-un râu intrîndu-mi noaptea în cameră udă leoarcă și nemințindu-mă că venise să discute filosofia lucrului în sine la immanuel

în opinia mea cel mai mare degustător de ceai de pe planetă a fost bogdan când hintikka s-a autoinvitat să stea cu el la masă să bea

a fi copleșit de micile bucurii a fi plecat numai printre străini a fi fost hrănit de aceștia cu roșcove a fi avut șansa finită să cazi de fiecare dată numai în picioare a fi regăsit pe

îmi place să mă repet și să spun că lumea în care trăiesc va sfârși prin poezie un fel de plantă agățătoare pe care misticii persani o cultivă zilnic irigând-o cu apa adusă prin arteziene

fulgerele privirii tale înflorind albastru o pădure de crini ți le-aș dărui rămâi rămâi cu mine

te rog să mă ierți dacă –am ajuns mai târziu pe colină deasupra pământenilor să te duc în spate prin locuri neumblate de nimeni până la noi să mă scuz politicos că am stat mai mult de vorbă cu

aș minți dacă aș spune că sunt supărat acum când ireparabilul s-a produs așteptându-te să te-ntorci la mine cu președintele țării ducând pe umeri uriașe pietre de moară pe care eu nu le-am

insuportabilitatea lumii de cretini aliniată pe două rânduri ca pentru defilare de sfintele sărbători comuniste cu mai mult fast decât pentru ospățul divin exploatați și exploatatori

nimic nu poate opri spiritul în erupție transcendentală tensiunea poeziei atinge paroxismul și topește lama cuțitului când întelepciunea pământului te strigă din adâncuri infractori înarmați

lacrimile tale magdalena mai fierbinți decât întorcerea poetului risipitor acasă mai puternice decât castanele părăsindu-și originile și sălașul de veci pe drumul găzarului anonim anton

așa cum spune la pagina 36 din memorii volumul al doilea mircea eliade bolnav de hemoptizie din lagărul de la miercurea ciuc urma să fie executat în lagărul de la vaslui instalat în fosta

lumea chimică a fariseului plesnește ca ploaia lacustră peste lumea vameșului ajuns pelerin rus nu-l mai vede nimeni cum intră în lume și pleacă stângaci cei care n-au citit niciodată pelerinul

destinul meu a fost arhitectura palimpsestelor ai mei și-au scris durerea pe sufletul meu ori de câte ori m-au strigat n-am mai fost singur mi-au dat puterea spiritului care taie orașul ca