Cătălin Al DOAMNEI

chiar și proba reamintirii este irelevantă în fața clipei fatale te afli pe un avion cu aripa în derivă singurul pilot care mai poate salva lumea de virusul apatiei colective mi te revăd în

cum întâmpinau grecii obișnuiți moartea este problema fundamentală a lumii gătind la felul întâi un fel de varză-a-la -greque amestecând lacrimile de idol neputincios cu lacrimile femeilor

înainte de a da un răspuns morții încerc să-mi definesc melancolia simt cum o pană de pasăre preistorică mă atinge pe frunte și un animal căruia îi este teamă de mine se retrage în spatele

și eu mi-am ales greșit epoca în care să mă nasc nu într-un bloc în care nu mai locuiește nimeni nu într-un oraș ale cărui eforturi să câștige campionatul național de fotbal sau de

el era mai înalt decât mine eu îi promisesem laurei că mă voi duce la examenul de dialectologie pe care ea îl picase de trei ori așteptându-mă lasciv pe acoperișul din 6 martie domnul

întors de pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte n-am mai recunoscut pe nimeni dintre ai mei și nimeni nu m-a recunoscut pe

aflat în exil ovidiu încă mai crede că-și poate retrăi viața plagiind-o ca vânătorii de balene întorși din larg să-și achite casa luată prin credit ipotecar însoțind spiritul de turmă

venise toamna și juriul scriitorilor din iași se-ntrunise în culisele de la etajul 13 al hotelului unirea alegând dintre paginile nescrise cea mai frumoasă pagină din literatura română

nichita a fost dumnezeul poeziei amintesc o întâlnire paranormală cu o fată pe care o chema cătălina intrând la 2 noaptea în camera 204 din grozăvești deschizând telepatic ușa încuiată cu

ce-mi mai rămâne de spus e să ne revedem cu bine cu familiile la un picnic foarte aproape de grand canion mă voi strădui sa opresc furtuna dezlănțuită din senin de cowboy fără cizme mă

aveam 5-6 anișori când tatăl meu mă lua cu el la târgul din crucea gării vasluiul era mai mult pe sub ape lângă autogară era un parc cu brazi unde se odihneau oamenii muncii până la viitoarea

viața mea fost atât de grea încât nici nu mai am nevoie de ciorne ca s-o transcriu pentru a retrăi discuțiile cu bogdan și cu tine wu li bogdan singurul care a învățat sanskrita până la capăt

ai fi vrut să-l cunoști pe acela care diviza sufletul greu precum uriașe pietre de moară ai fi vrut să-i mulțumești că s-a gândit și la tine cineva în cele din urmă ai fi vrut să te trezești

melancolia inexplicabilă și fără leac când ți-a fost dat să urmărești cu infinită atenție cum crește chipul de copil în viitorul cosit de săbii de lumină grea mușcând din întâmplări singura

toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit de când nu mai plouă pământul e beton-armat intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai

să ajungi luni la 7.30 dimineața este un lucru bun lăudabil chiar de moraliști pentru care cuvântul dat reprezintă cutuma unui trib îmbrăcat în mantia invincibilității însă dacă-ai ajuns la

singurătatea mea populată de invizibil mă învelește cu blănuri de urși polari valsând după iluzii pe ghețuri infinite singurătatea în care sunt vizitat doar de cei care nu-și pot rezolva

parlamentul româniei a fost asediat o bătrână a adus lumina lui ștefan cel mare de la putna trei zile și trei nopți a stat lumina nevăzută deasupra bucureștilor până când ioan alexandru să

prietenii mei sihaștri au un laptop ultimul răcnet și se uită la filme romantice din viața civilă niciunul nu s-a oferit să-l schimbe cu al meu second hand unii conduc bmw x5 alții mercedes eu

și totuși există și pentru mine cineva care s-a aruncat într-un râu intrîndu-mi noaptea în cameră udă leoarcă și nemințindu-mă că venise să discute filosofia lucrului în sine la immanuel

în opinia mea cel mai mare degustător de ceai de pe planetă a fost bogdan când hintikka s-a autoinvitat să stea cu el la masă să bea

a fi copleșit de micile bucurii a fi plecat numai printre străini a fi fost hrănit de aceștia cu roșcove a fi avut șansa finită să cazi de fiecare dată numai în picioare a fi regăsit pe

îmi place să mă repet și să spun că lumea în care trăiesc va sfârși prin poezie un fel de plantă agățătoare pe care misticii persani o cultivă zilnic irigând-o cu apa adusă prin arteziene

fulgerele privirii tale înflorind albastru o pădure de crini ți le-aș dărui rămâi rămâi cu mine