Cătălin Al DOAMNEI

primul crăciun pe care mi-l amintesc se numea moș gerilă mai înalt decât mine și decât plozii de vârsta mea stăteam pe scena căminului cultural tovarășa învățătoare urma să ne împartă

din întîmplare profesorul adevărat a ajuns la timp la școală văzând că iar s-a schimbat orarul s-a luatără după vechiul calendar egiptean cel mayaș fiind depășit de pietonii grăbiți pe trecerea

și urâții adulmecă frumusețea de sărbători îmi place să fiu enunțiativ crezând că nimeni nu se mai scălâmbăie nimeni nu mai urăște reîntorcându-se-n visele copilăriei roz ca zăpada trucată de

sunt lacrima neplânsă a cerului de iarnă știu cât m-ai așteptat să-ți vin să-ți aduc ninsorile ca supremă dovadă a unei existențe neefemere clădită pe temeliile eroice ale celor care au

avea 83 de ani când o cunoscusem sa vie de famille începuse într-o căruță pe ruta bucurești-sibiu pe atunci avioanele nu mai duceau călători ci doar explozibil pentru cai

trăiesc handicapul omului care a cunoscut geniul în această viață îl numesc geniu pe părintele teofil pârâianu de la sâmbăta de sus 1400 de

iată ce n-am putut înțelege nici explica în ce sens răul lumii poate împiedica atingerea virtuții dumnezeirii când idealul victorian este purtat pe spinări grele de elefanți care au rupt pânza de

într-o zi voi scrie o poezie fericită cu toate stările transpuse din clipa faustică oprită de mine pe loc repaus starea fericirii fiind ultima piatră albă de râu ce ți-am adus-o la un

chiar și proba reamintirii este irelevantă în fața clipei fatale te afli pe un avion cu aripa în derivă singurul pilot care mai poate salva lumea de virusul apatiei colective mi te revăd în

cum întâmpinau grecii obișnuiți moartea este problema fundamentală a lumii gătind la felul întâi un fel de varză-a-la -greque amestecând lacrimile de idol neputincios cu lacrimile femeilor

înainte de a da un răspuns morții încerc să-mi definesc melancolia simt cum o pană de pasăre preistorică mă atinge pe frunte și un animal căruia îi este teamă de mine se retrage în spatele

și eu mi-am ales greșit epoca în care să mă nasc nu într-un bloc în care nu mai locuiește nimeni nu într-un oraș ale cărui eforturi să câștige campionatul național de fotbal sau de

el era mai înalt decât mine eu îi promisesem laurei că mă voi duce la examenul de dialectologie pe care ea îl picase de trei ori așteptându-mă lasciv pe acoperișul din 6 martie domnul

întors de pe tărâmul tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte n-am mai recunoscut pe nimeni dintre ai mei și nimeni nu m-a recunoscut pe

aflat în exil ovidiu încă mai crede că-și poate retrăi viața plagiind-o ca vânătorii de balene întorși din larg să-și achite casa luată prin credit ipotecar însoțind spiritul de turmă

venise toamna și juriul scriitorilor din iași se-ntrunise în culisele de la etajul 13 al hotelului unirea alegând dintre paginile nescrise cea mai frumoasă pagină din literatura română

nichita a fost dumnezeul poeziei amintesc o întâlnire paranormală cu o fată pe care o chema cătălina intrând la 2 noaptea în camera 204 din grozăvești deschizând telepatic ușa încuiată cu

ce-mi mai rămâne de spus e să ne revedem cu bine cu familiile la un picnic foarte aproape de grand canion mă voi strădui sa opresc furtuna dezlănțuită din senin de cowboy fără cizme mă

aveam 5-6 anișori când tatăl meu mă lua cu el la târgul din crucea gării vasluiul era mai mult pe sub ape lângă autogară era un parc cu brazi unde se odihneau oamenii muncii până la viitoarea

viața mea fost atât de grea încât nici nu mai am nevoie de ciorne ca s-o transcriu pentru a retrăi discuțiile cu bogdan și cu tine wu li bogdan singurul care a învățat sanskrita până la capăt

ai fi vrut să-l cunoști pe acela care diviza sufletul greu precum uriașe pietre de moară ai fi vrut să-i mulțumești că s-a gândit și la tine cineva în cele din urmă ai fi vrut să te trezești

melancolia inexplicabilă și fără leac când ți-a fost dat să urmărești cu infinită atenție cum crește chipul de copil în viitorul cosit de săbii de lumină grea mușcând din întâmplări singura

toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit de când nu mai plouă pământul e beton-armat intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai

să ajungi luni la 7.30 dimineața este un lucru bun lăudabil chiar de moraliști pentru care cuvântul dat reprezintă cutuma unui trib îmbrăcat în mantia invincibilității însă dacă-ai ajuns la