Cătălin Al DOAMNEI

când le-am arătat cunoscuților ultima fotografie cu ra toți au căzut în genunchi crezând că m-am zeificat era ora amiezii și-i bătuse pe toți soarele cu atâta putere încât mă cuprinsese o

mă vei regăsi pe țărmurele de aur printre îndrăgostiții altor timpuri plonjând cu suspiciune ireală din realul efemer până ce vom deveni una cu marea de alge adevărate vom trece prin noi

voi spune că de mai multe ori am vrut să mor dar în mine a devenit activă o forță inexplicabilă cu mult mai puternică decât tot ceea ce știam despre mine în împrejurări limită nimeni nu

frumusețea urmelor aspre pe zăpada aspră căzând perpendicular pe vieți în ascensiune grea aș vrut să ți-o arăt în loc de bun rămas printre descreierați a căror umbră în retragere topește

uite documentarul de la bbc tocmai a ajuns să filmeze munții lui zeus fiind foarte bătrân el nu poate ajunge până la noi să ne salute deși eu știu sigur că dacă zeus ar vrea ar putea să facă

ai observat cum s-a prăbușit vremea și imaginea lucrurilor de sub cer s-a răsfrânt pe pământul alb cuprins de neagră

am visat că înotam într-un fluviu de pescăruși se spune că e semn bun în aripile lor zburlite vedeam cum se agață starea omului îndurerat de propria lui alergare fără de țintă și neputință

întotdeauna faptele omului melancolic poleiesc cu argint singurătatea întotdeauna înscenările omului-paranoia m-au făcut să pot contempla cu mai multă atenție lumea dinăutrul eului meu topit

și eu știu cum este să fii cuprins în capcana memoriei întinsă de mercenari față de care respectul se pleacă și evadează din dicționarul clipelor fericite culese din cărți din care-ai

întotdeauna forța muribundului te împinge spre idealul lacustru mai puternică este ultima lui dorință decât voința ta de a trăi și cu toate acestea nimic nu mai este relevant în această lume în

și eu am trăit sentimentul sărbătoresc al lumii și am primit cu aplauze fiecare tiradă a omului sincer fiecare zi avea aceeași culoare se mergea pe aceleași trotuare pentru ca nimeni să nu

constelația livezilor de portocal ascunde sâmburele de adevăr și-l picură din respirarea ta umedă ca iasomia crescând din mine întinzându-se peste lumea nelumită eu depun mărturie prin copilăria

se apropia ora amiezii de primăvară albă și rece voisem să mă emoționez și am decis să aflu cum țin mai departe adolescenții lumea în mâini cum o deschid ca pe-o carte din mesopotamia pe strada

tu vei pleca și eu îmi voi face un pat nupțial din motive literare însuși hefaistos mă va invita la o omletă din ouă de aligator omletă din ouă de aligator comunist nu servesc îi voi

pot jura cu mâna pe inimă că fiecare exercițiu zilnic de supraviețuire începe cu mirarea primordială gesturile tale minuscule mă –mpacă definitiv cu lumea inexorabilă întinsă pe cea mai lungă

? să-ți spun că m-am însoțit cu miturile bunicul meu pleacă iarăși înaintea mea în temniță scrie poeme despre libertatea spiritului și despre demnitatea inviolabilă cocoțată pe zidurile

fiule acestea nu sunt învățăturile cuiva către fiul său bolnav de lumea aceasta pentru tine voi surzi și-l voi urma pe ludwig van beethoven îngemănând orizontul și

femeile de pe strada mea adoră epopeile nici nu mai adorm nici nu mai clipesc să nu mor înainte de vreme au tocmit polițiști să mă păzească și-au trimis bărbații

oameni mai bătrâni sau mai tineri continuă să moară în satul meu fiecare-și așteaptă gongul din ceasul de perete uriaș cât un ochi de lăptucă înghițind timpul și fenomenele rare media de

este luni și realizez că mi-am petrecut foarte puțin timp cu băiatul meu deocamdată cădem de acord că nu ne sufocăm prea tare sub același trainic acoperiș foarte comunist și foarte înalt de unde

frumusețea pajurei pe cerul unui trecut mai luminos decât ființa în devălmășie îmi taie calea printre picături de lapte și stele neexplodate îngenunchează sălbăticiunile care mă însoțesc pe

vine un călăreț pe un asin fluturând steagul alb vine să spulbere odată pentru totdeauna între fălci de asin marile întrebări metafizice la care nu există răspuns vine să se isprăvească odată

atâta vreme cât pablo neruda a trăit ispita cea mai mare n-a fost ars vivendi ci să-i dea crezământ lui stalin din care mai rămăsese necitit un bilețel descoperit la moartea lui

se trezește devreme își pregătește cafeaua neagră pentru daimonii albi ai câmpiilor eleusine își studiază hărțile încrustate în pielea de bizon alb înjunghiat în vestul sălbatic al