vechi cântec gotic

întotdeauna forța muribundului te împinge spre idealul lacustru mai puternică este ultima lui dorință decât voința ta de a trăi și cu toate acestea nimic nu mai este relevant în această lume în frumusețea templului alb asculți un vechi cântec gotic după ce ai fost atât de aproape de moarte spaima se îndepărtează cu pași de felină sătulă trimițându-ți în dar melancolia omului care le-a trăit pe toate de unul singur rând pe rând celelalte iluzii se prăbușesc sub greutatea numărului pentadic de la templul lui solomon tu cine ești eu sunt spiritul dar tu cine ești eu sunt cel care te caut vrei să modelezi pământul să-l frămânți sub tălpi alergând precum plozii după ploaia cu dinți în vara de pomină picurându-ți felurite culori printre degetele de plantă agățătoare cântând după o partitură funestă la pianul dezacordat al norilor ce ți se oglindesc pe chipul lucios tu care știi cum se îmblânzesc munții sticloși după ce s-au lovit între capete tu care ai înțeles pricina festinului și desfrâului nu ți-ai mai putut regăsi liniștea metafizică oricât ai fi vrut să renunți să nu mai mergi ducându-ți crucea de lemn pe drumul calvarului sufletul ți se schimbă și devine solzos ca lumina privești prin tine ca prin altcineva și dacă te recunoști nu ești tu acela care desființează lumea și o reclădește prin imitația magică a zilelor de aur a nopților umbroase și vii ale atlanților cum istorisește platon aruncându-și lassoul direct de pe cal în lumea lui orwell înveți să trăiești clandestin te dezveți de numărul divin de înalte idealuri lumea se clatină și doar tu hamlet mai poți opri dezastrul