de la o vreme am vise foarte stranii
cu oameni mari din diferite timpuri și sfere
pe care tu mi le tălmăcești cu dicționarul de iluzii
având o concepție foarte înaltă despre lume și
ajunsesem la histria
voiam să-ți scriu numai poeme mitologice
prin care să mă reîntorc în adolescența eroilor
deslușindu-ți chipul în bătaia soarelui coborât
de-o suliță pe monezi din
începuse să-mi fie dor de timpul acela înalt
atât de vechi al vieții mele când stelele apar
se sting și mor într-un alt orizont printre cioburi de zei
din religii
în dimineți de cretă galbenă geloasă
ne furișam la marginea orașului
căutând să vedem cum din vis s-a deschis
doar pentru noi o poartă mai grea decât lumea
la schimbarea gărzii de
pentru mine se întrupează într-o persoană dragă mie
și altora mai vârstnici decât mine
căreia lumea-i spunea domnu buhuși
rugându-l uneori cu teamă alteori
fiecare luându-și inima-n
mana noastră în pustie au fost liliecii
pe care i-am găsit în peșteri
ascunși pe unde-am putut fiecare
nu râde numai moartea își bate joc de noi
omul numai de felul cum părăsește
observi cum o lumină albăstrie
se-nalță deasupra creștetului omului sărman?
m-a întrebat cerșetoarea
pe când mă aflam la jumătatea drumului
dintre biserica rusă și biblioteca națională a
de câte ori fratele meu mai mare
își amintește cum am servit primul as
cu mingea de tenis din filmul lui antonioni
oamenii culți din cinema le-au spus
invincibililor de la wimbledon
că
întotdeauna toamna
stăteam mai mult la bunicul spiridon
când cerul se îngălbenea ca după stalingrad
nu știam de disperarea cui trebuie să mă apăr
cumva să i-o curm așa cum s-ar curba calea
în anul acela vânătoarea de balene
de-abia începuse bătrâna maria bălteanu
murise avea 90 de ani fără 2 sau 3 luni
cineva i-a aprins toiagul vieții fără de
și eu am asistat la moartea țării mele
eram de față când decebalus per scorilo
s-a sinucis a doua oară sub privirile îngrozite
din neam în neam ale domnului acad.dinu c. giurăscu
și ale
amintiți-vă pe vremea aceea
educația lumii se făcea pe dealurile socialiste
numai și numai prin muncă
fiecare deal îmbrățișându-se cu un alt deal
cu o infinită gingășie și
omul lepros este omul manipulat bolnav incurabil
el nu poate mulțumi niciodată
el nu este fericit
el poartă păcatele celorlalți
ca pe o imensă medalie de platină
el nu se poate arunca de pe
eu cred că nici pe timpul lemurienilor
nu existau atâtea lichele
și barbaria avea un chip mai uman
înainte de a muri îți mai puteai lua bun rămas
de la cei dragi sau de la puținele
lelu a fost cel mai bun prieten al meu
cu el am săpat tuneluri de apărare
pentru ca țara mea să nu devină
țara contrabandei nocturne diurne și matinale
în tunelurile acelea am inventat cel
de multe ori nu mai trăiesc viața mea
mă pierd printre frânturi de vieți
ca pe neumblate poteci de munte
lăsate mie de tatăl meu și de mama mea
când era tânăr
mult timp nici nu am văzut-o pe fiica faraonului
până într-o duminică aprinsă de culoarea deznădăjdii
dintre piramide de fum și de ceață
ieșise după mine să jucăm ping pong
eu eram mult
în 1960 și ceva
în gara de nord ploua
tatăl meu căuta adăpost pentru mama mea
ca din întâmplare actorul lazăr vrabie
jucase în valurile dunării
coleg la lmk cu tatăl meu
absolut întâmplător
fiecare duminică este neasemuită
pregătește-te să-l întâmpini pe octavian augustus
singurul împărat din lume
care-i proteja pe artiști
dându-le să scrie despre războaie
în lumină lină pe
se strică vremea fie e prea cald
sau vin inundațiile și iarna acoperă
releele telefonice în care-ai înroșit toate liniile
arată-te măcar nouă vorbim într-una numai despre tine
noi
parafrază la poemul autostrada 61
și a spus Dumnezeu
am văzut credința ta în Mine
eu spun că frumusețea s-a născut pe autostrada 62
am văzut plânsul tău și
lumea nu crede în lacrimi are nevoie de lucruri palpabile
trăiești printre ființe și obiecte invizibile care-și schimbă
mereu starea în funcție de palpitațiile sufletului tău îndărătnic
căruia
și tu-mi spuneai că ne vom regăsi în același loc
plin de minuni când liliacul înflorește alb
promițându-mi că timpul va trece imaculat
ca o mireasă din romanele englezești
cu happy-end
vei ști că durerea lichefiază trecutul
și mă-ntreb ce voi face –n vara care nu va mai începe
desigur betoanele se vor încinge se vor deschide
aidoma căpușelor care ne-au înghițit
de nici