poem interior

lumea nu crede în lacrimi are nevoie de lucruri palpabile trăiești printre ființe și obiecte invizibile care-și schimbă mereu starea în funcție de palpitațiile sufletului tău îndărătnic căruia nimic nu-i este îndeajuns nici ideile reci nici trupurile fierbinți în soarele viu al vieții cu sau fără speranță cunoașterea și rostirea mea ori a ta despre lume și viață sunt un fel de perpetuum mobile năucitor și halucinant trecutul se desprinde de timp ca pieile șarpelui de apă plutind zornăitor pe deasupra valurilor ca un poem interior ce ți-a fost destinat de pronia divină supraviețuind cu greu printre destine și trucurile bătrânului scamator din piața orașului unde ești tu acela dintr-un prezent în care nimeni nu-și mai regăsește locul alergând încotro și spre niciunde surâzi tu cel de demult ca după îmbrățișarea unui vechi prieten ce a studiat pentru tine tectonica marilor prăbușiri ale sinelui încerci să-ți explici lumea în care ai trăit dar lumea aceea prietene nu mai există niciodată nu găsești soluția lepădării de sine câteodată înaintezi foarte repede alteori foarte greu adulmecând bucuria lui holderlin odihnindu-se pe marmura strălucitoare a templelor unde se va fi iubit cu diotima ori îi va fi scris cum se așează soarele pe fruntea înțelepților antici și se lasă acolo pentru mii și mii de ani poemul te rupe de noapte îți arată umbra albă strălucind nemuritoare peste mari colonade de calcar cineva le va fi însemnat cu graffiti în numele meu să-l spele ploile arătându-i drumul spre sine însuși