elegie după stalingrad

întotdeauna toamna stăteam mai mult la bunicul spiridon când cerul se îngălbenea ca după stalingrad nu știam de disperarea cui trebuie să mă apăr cumva să i-o curm așa cum s-ar curba calea lactee după războaiele în care moș spiridon se bătuse și cu nemții și cu rușii de avea el un mers mai repejor până spre 90 de ani când rămas aproape singur nu mă mai avea decât pe mine ca umbră mă tem că acesta este capătul drumului vom rămâne suspendați mai mult ca o răsucire a ființei în jos decât spre acolo unde ne este locul proprietarul de iluzii a revendicat întreg universul cu resentimente și cimitirul de unde bătrânul se mută din când în memoria mea vesperală privindu-te cu ochi atât de blajini ca-n schițele lui delavrancea de rămâi mut sute de ani ca după stalingrad oamenii mai spun despre el că era atât de scump la vorbă că puteai să fierbi oul și să-l rumegi și să rămâi viu printre rafalele de mitralieră pe care le-a lăsat moștenire nepoților după care o auzea pe băbuța anica întotdeauna mai mare ca el cu un an dereticând prin camera de curat mai strânge și tu decorațiile că n-ai murit