Amanda Spulber

Lasă-te grea, îmi spuneai; să simt pământul cum se adâncește și urcă în tine; să caut sărutul în genuni, în cataracte și în vulcani să îl regăsesc. Și atunci fir de iederă mă făceam; mai

– Și dumneavoastră tot pentru?... Îl întrebă zâmbitoare femeia așezată la câteva scaune de el. Era o brunetă cu buze pline și sâni luptându-se să iasă din bluza cam strâmtă. – Da, îi răspunse sec

În casa poeziei, când intru pe furiș, Ca un copil ce vrea să cerceteze, Pe dată mă-mpresoară un hățiș De-aprinse, luminoase ipoteze Și-mi zboară împrejur mii de imagini, Idei, emoții, gânduri,

Începe cu o tatonare și cernere în valuri unduioase, Când degetele ating și se preumblă încet pe suprafața de mătase. O strângere ușoară, ca o mângâiere, și unde de mătase iară. Căldură în

freamăt pe buze, adiere – vocea ta se împletea cu vântul, iar zilele curgeau în ritmul unui pârâu de munte. Îmi povesteai de stele care visează, despre orașe vechi în care soarele

Pe creștet de cer se strâmba copilul, Smulgea petale din floarea-soarelui, Nici nu privea la semințele din șir; El căuta neostoit iubirea, Mister era în numărul de aur, Abia de cunoscuse

Copilăroasă, toamna mijea la mine-n suflet  În dimineți senine cu ochi de peruzea; Cu unduiri feline și cu molatic umblet,  Pășea parcă purtată de-un vânt de catifea.  Îmi inspecta odaia încet,

E-atât de stranie lumina, pe nesimțite ne-a învăluit, Cu tonurile gri și negre, e uimitor de străvezie; Și nu se-aude ciripit de păsări, un vuiet numai, depărtat, Mașini, trecând prin altă

Sărutul tău de ploaie și de lună Îmi mai tresare și acum pe buze, Fiori nestinși în mine mai adună. Ce de povești ar mai putea să spună, Emoții deșteptând printre acuze, Sărutul tău de

Mă rătăceam prin anii cruzi, Aduși pe umeri de comete; Erau romantici și absurzi, Din rai porniți să se îmbete. Și mă pierdeam pe-adânci poteci – Timide sau efervescente, Dansau prin ramurile

Pe muntele necunoscut, Nălucile-și au casă Când soarele, în asfințit, Dramatic se revarsă. Văpaia curge spre nadir, Ți se strecoară-n sânge Și, în sărutul de vampir, Lumina se

E vorba de un citat atribuit scriitorului francez André Malraux (1901-1976). Nu am studiat lucrările domniei sale, precizez de la început, dar fraza „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”

deodată lumea noastră se rotea, bezmetică părea, nepricepută, ne ridica-n vârtej de peruzea și ne-azvârlea în lanul de cucută otrava în clepsidră picura, se prelingea pe umeri și pe

Sunt un vânt anonim Și femeie de ceață, Modelată sublim, Ochii tăi mă răsfață. Mă descoperi doar când Solitudinea doare; Pe un murmur de gând Mă deschid ca o floare. Garofiță de

Refăceam dragostea, puzzle de lumină, din raze și uitare o reconstruiam. Nu ne speria abstractul, îl adoram cu tenacitate, privirea pretindea că pătrunde dincolo de aparențe, dincolo de

De la beat cârciumă vin, Merg pe gard, de drum mă țin; Niciun latră nu mă câine, Până merg așa poimâine. Pomi peste luna se suie, Un văd lup pe cărăruie: Are albi ca ochii piatra,

Trioletul este o formă de poezie destul de incitantă. Nu numai fiindcă are doar opt versuri, ci și fiindcă primul vers apare de trei ori (de aici și numele), iar versul al doilea apare de două ori.

Iar pică lent ploaia peste pervaze Eu stau și o ascult cum cade, cade Melancolii se înșiră pe zăplaze Și mere putrezesc aiurea prin livade Mă bucur mult, nespus de mândra toamnă Cum a venit

pe cerul înalt doar griuri incolore și urme de zăpadă întinse pe trotuare e frig fără parfum de iarnă reșapată motanii înșelați de primăvara timpurie își strigă în pustiu