Lasă-te grea, îmi spuneai;
să simt pământul cum
se adâncește și urcă în tine;
să caut sărutul în genuni,
în cataracte și în vulcani
să îl regăsesc.
Și atunci
fir de iederă mă făceam;
mai
Nu vreau nimic din cele ce-mi sunt scrise,
Nici roiul alb de papuri efemere,
Pecingini roz aprinse fără vrere
Ori vaiete din amfore proscrise.
Și n-am să cresc păduri carbonifere
Sau lacuri
– Și dumneavoastră tot pentru?... Îl întrebă zâmbitoare femeia așezată la câteva scaune de el. Era o brunetă cu buze pline și sâni luptându-se să iasă din bluza cam strâmtă.
– Da, îi răspunse sec
În casa poeziei, când intru pe furiș,
Ca un copil ce vrea să cerceteze,
Pe dată mă-mpresoară un hățiș
De-aprinse, luminoase ipoteze
Și-mi zboară împrejur mii de imagini,
Idei, emoții, gânduri,
Începe cu o tatonare și cernere
în valuri unduioase,
Când degetele ating și se preumblă
încet pe suprafața de mătase.
O strângere ușoară,
ca o mângâiere,
și unde de mătase iară.
Căldură în
freamăt pe buze, adiere –
vocea ta se împletea cu vântul,
iar zilele curgeau
în ritmul unui pârâu de munte.
Îmi povesteai de stele care visează,
despre orașe vechi în care
soarele
Pe creștet de cer se strâmba copilul,
Smulgea petale din floarea-soarelui,
Nici nu privea la semințele din șir;
El căuta neostoit iubirea,
Mister era în numărul de aur,
Abia de cunoscuse
Noaptea plutește ca un voal de mătase,
Lunecă frântă și-odihnește pe case;
Tăcerea vibrează-n suspin de vioară
Și luna-i oglindă cu chip de fecioară.
Stele timide se adună în salbă,
Doi ochi
Copilăroasă, toamna mijea la mine-n suflet
În dimineți senine cu ochi de peruzea;
Cu unduiri feline și cu molatic umblet,
Pășea parcă purtată de-un vânt de catifea.
Îmi inspecta odaia încet,
E-atât de stranie lumina, pe nesimțite ne-a învăluit,
Cu tonurile gri și negre, e uimitor de străvezie;
Și nu se-aude ciripit de păsări, un vuiet numai, depărtat,
Mașini, trecând prin altă
Sărutul tău de ploaie și de lună
Îmi mai tresare și acum pe buze,
Fiori nestinși în mine mai adună.
Ce de povești ar mai putea să spună,
Emoții deșteptând printre acuze,
Sărutul tău de
Mă rătăceam prin anii cruzi,
Aduși pe umeri de comete;
Erau romantici și absurzi,
Din rai porniți să se îmbete.
Și mă pierdeam pe-adânci poteci –
Timide sau efervescente,
Dansau prin ramurile
Pe muntele necunoscut,
Nălucile-și au casă
Când soarele, în asfințit,
Dramatic se revarsă.
Văpaia curge spre nadir,
Ți se strecoară-n sânge
Și, în sărutul de vampir,
Lumina se
lunca abia înverzise
și printre pomii tineri
o căruță cu doi cai
poștalion se făcea
în fugă pierzându-se apoi spre apus
iarba crescuse tăcută
și apa doar până la glezne
peste nisipul
E vorba de un citat atribuit scriitorului francez André Malraux (1901-1976). Nu am studiat lucrările domniei sale, precizez de la început, dar fraza „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”
deodată lumea noastră se rotea,
bezmetică părea, nepricepută,
ne ridica-n vârtej de peruzea
și ne-azvârlea în lanul de cucută
otrava în clepsidră picura,
se prelingea pe umeri și pe
Sunt un vânt anonim
Și femeie de ceață,
Modelată sublim,
Ochii tăi mă răsfață.
Mă descoperi doar când
Solitudinea doare;
Pe un murmur de gând
Mă deschid ca o floare.
Garofiță de
soarele se topea de dor
în vara indiană
și valurile torceau
în rostogolirea lor spre țărm
amiaza se revărsa clipocind
inunda plaja și noi ne refugiam
la umbră de stâncă
pisică de
Refăceam dragostea, puzzle de lumină,
din raze și uitare o
reconstruiam.
Nu ne speria abstractul, îl adoram
cu tenacitate, privirea pretindea că
pătrunde dincolo de aparențe,
dincolo de
De la beat cârciumă vin,
Merg pe gard, de drum mă țin;
Niciun latră nu mă câine,
Până merg așa poimâine.
Pomi peste luna se suie,
Un văd lup pe cărăruie:
Are albi ca ochii piatra,
Trioletul este o formă de poezie destul de incitantă. Nu numai fiindcă are doar opt versuri, ci și fiindcă primul vers apare de trei ori (de aici și numele), iar versul al doilea apare de două ori.
Iar pică lent ploaia peste pervaze
Eu stau și o ascult cum cade, cade
Melancolii se înșiră pe zăplaze
Și mere putrezesc aiurea prin livade
Mă bucur mult, nespus de mândra toamnă
Cum a venit
În bucătărie, ciorba s-a sleit, clipește –
ochi leneș sub capacul ciobit.
Ziua se topește încrustând –
vitraliu e acum
sticla pătată.
Bilețele, resturi de timp,
lipicioase
pe blatul rece –
le-aș
pe cerul înalt
doar griuri incolore
și urme de zăpadă
întinse pe trotuare
e frig fără parfum
de
iarnă
reșapată
motanii înșelați de
primăvara timpurie
își strigă în pustiu