Cântec târziu

Poemul tău, Amanda„Cântec târziu” se așază ca o șoaptă în oglindă, o meditație despre fragilitate și renaștere. Eul poetic se ascunde și se arată, când „vânt anonim”, când „femeie de ceață” — o ființă care se destramă și se adună, purtând taina prezenței diafane. Strofele sunt trepte de metamorfoză: de la dorul de a fi recunoscută în solitudine, la forța paradoxală de a înflori în ruine. „Garofița de munte” devine emblema acestei învieri, floare ce străpunge piatra și înfrumusețează distrugerea. Limbajul se mișcă între natură și mineral, între floare și diamant, între cicatrice și sidef. Din răni se nasc podoabe, iar durerea rece se topește în frumusețe. Cicatricea nu mai e semn de cădere, ci dovada supraviețuirii. Finalul readuce „femeia de ceață” într-o ipostază și mai misterioasă: alunecând pe oglindă, ea devine reflex, iluzie, inefabil. Prezența ei rămâne de neatins, plutind între real și absență. Astfel, poemul țese un cânt despre paradoxuri: fragil și puternic, ruină și renaștere, suferință și frumusețe, anonimat și sublim. Feminitatea se arată ca un teritoriu al metamorfozei continue - o alchimie a ființei care renaște chiar și din ceață. Dor de tine, Amanda! Las o stelută cu dor.