gleznă însângerată

soarele se topea de dor
în vara indiană
valurile torceau în rostogolirea
lor spre țărm

(torsul pisicilor arată o stare de liniște- valuri liniștite, nu zănatice... am eliminat mâțele pentru ca să fie pusă în evidență pisica... torsul doar ar pregăti, mâțele, chiar dacă e sinonim, încarcă poezia cu același sens... îmi pare mai bine dacă se sugerează doar)

amiaza se revărsa clipocind
inunda plaja și noi ne refugiam
la umbră de stâncă

pisică de abanos
mă făceam
în brațele tale

și la apus
pe urmele-mi zgâriate de scoici (de aici am eliminat mele-mele)
adulmecai neîncetat (zic!)
de pragul înserării
glezna îmi prindeai

mai tremură și acum
alăturate (aș pune "împreunate")
pe malul stâncos (nu am găsit o soluție pentru eliminarea pe-p-ovârniș)
umbrele noastre prelungi
sub dâre sidefii pe piept
și pe spate
iar gleznă sângera
până peste poate

după cum ne-ai obișnuit, bănuiesc că este pus în versuri un moment
nu lipsește lirismul
glezna însângerată pare pusă în evidență cam mult, aș lega momentul de ceva mai intens de atât, chiar dacă ea, rana aceea provoacă amintirile, ar trebui (zic), poetic, să fie doar un reper

Foarte utile observații! Purced la remedieri.:) Pe formă momentan.

Nu am modificat umbrele alăturate pentru că așa sunt: alăturate, nu împreunate. Nu am modificat nici cu dâre, fiindcă umbrele au dâre sidefii, așa cum arată cicatricile vechi. Și tot a unei umbre este glezna însângerată. Am înlocuit pe cu deasupra povârnișului. Cât privește observația de fond, încă nu știu ce să spun.

Mai jos e varianta inițială:

soarele se topea de dor
în vara indiană
și valurile torceau precum mâțele
zănatice în rostogolirea lor spre țărm

amiaza se revărsa clipocind
inunda plaja și noi ne refugiam
la umbră de stâncă

pisică de abanos
mă făceam
în brațele tale

și la apus
pe urmele mele zgâriate de scoici
adulmecai fără încetare
de pragul înserării
glezna îmi prindeai

mai tremură și acum
pe povârnișul stâncos
alăturate umbrele noastre prelungi
cu dâre sidefii pe piept și pe spate
și-o gleznă însângerată
până peste poate

o soluție foarte bună pentru ultima strofă
observ că ai păstrat ritmul specific ție, e foarte bine

acolo doar aș fi împreunat umbrele alea, sugestiv, bănuiam
că alăturate vor rămâne

da!
nu trebuie să schimbi povestea
poate că te poți lega de ea într-o formă care să fie mai multă imaginație, vis, visare
căci are de unde
rana peste timp,
ignorarea acelei răni pentru că vreo emoție, ceva... a înlocuit-o/ vindecat-o :))
chestii :))
spor!

într-un alt text

de la joe dassin. poemul e bunm dar cumva prea feminin, prea siropos. prefer esemtele mai tari. cu scuze ca nu raspund in acelasi ton dar mie putin frica de diabet poetic. ey sunt pe ruptura mea cu multe asperitati.

Poezia pare faină, dar pisicile... :)
KETS!

Poezia pare faină, dar pisicile... :)
KETS!

Nu aș mai scrie o continuare. Aș lăsa așa, e un episod. Nu știu dacă e nevoie să aibă continuitate. Poate doar la formă aș mai lucra, dar nu acum. E mult mai bine după sugestiile tale, dar recitind acum parcă mai lipsește ceva. Mulțumesc mult încă o dată pentru ajutor.

Sunt un pic nedumerită. Textul e ok, dar nu e pe gustul tău? Sper că am înțeles bine. Nu mă supăr când spui că e prea siropos. Caut să înțeleg de ce. Și nu ai de ce să te scuzi pentru ceea ce gândești. Chiar nu îmi imaginam că am scris ceva perfect. Apropo de melodie (care nu a fost sursa de inspirație), inițial se numea Africa și era cântată de Toto Cutugno. Nu a avut succes. Era vorba despre întoarcerea la natură. A venit Joe Dassin, cu vocea lui sexy și o poveste despre o iubire imposibilă (și imaginară) și a schimbat destinul melodiei.
Mulțumesc mult pentru semn! Cu aceeași simpatie, de la săgetător la săgetător. :)

ci despre reper
în jurul acestui episod se poate construi o altfel de poveste,
în care imaginația să dezvolte, să creeze, dintr-o altă perspectivă
așa cum orice cauză are mai multe efecte, la fel și o întâmplare poate avea
mai multe interpretări
cum din aceleași ingrediente se pot face mai multe feluri de mâncare
pentru mine nu ar fi un moment epuizat, dar tu îl poți considera așa

în poezia de mai sus pare că oferi o prezentare fotografică folosind câteva metafore,
dar fără a te expune printr-o destăinuire, printr-o formă prin care emoția să ajungă la cititor
și asta, din câte observ, vine dintr-o manifestare poetică reținută

idee- emoție
emoție-idee
arc peste timp, reconfigurare
percepție-dorință
apoi forma, stilistic

probabil sunt incoerent
nu am cunoștințe teoretice de tehnică creativă, dau și eu din casă ca nea' Petre, tâmplarul,
care spune:- bă, băiete, dacă nu pui suflet scârțâie ușa!

Înțeleg că textul e ok, dar nu îți plac pisicile. Sper că am înțeles bine. Mulțumesc mult pentru semn!

De data asta sper că am înțeles. Îmi propui să scriu o altă variantă în care să pun accent pe ce frumos a fost și întotdeauna voi prețui momentul fiindcă e mai bine că s-a întâmplat decât deloc. Sau ce poveste frumoasă am trăit noi doi și câte vor mai fi să vină. Sau n-a fost ușor, dar uite că am trecut peste fiindcă a venit altceva în loc. Dar scriu prea mult acum. Voiam să îți spun că îmi place mult felul în care te implici și asculți.

Despre transmis emoția, sunt mai multe variante. Autorul simte și se simte că simte. :) Autorul nu simte și se vede că nu a simțit nimic. Autorul simte, dar nu reușeste să transmită. Autorul nu simte, dar creează iluzia că ar simți. Vezi melodia despre care a zis Leonard. E invenție, e sirop, dar vorbește atât de bine imaginarului colectiv, încât nu se observă. Și mie îmi place mult.

Revenind la textul meu și la felul în care scriu. Ai dreptate sunt cam reținută, uneori până la reprimare. Am și scris cândva despre asta. Îți mulțumesc mult pentru atenția cu care citești.

cred că ideea pisicii de abanos e interesantă nu numai prin faptul că femeia stă ghemuită între braţele iubitului, ca semn de odihnă şi tandreţe (pisica sugerează şi că va rămâne la el, atâta vreme cât o va hrăni cu dragoste), dar şi prin faptul că ne prezintă un grad de rudenie cu valurile care torceau. Această rudenie a creat o conexiune interesantă în baza de date a memoriei mele. Nu ştiu dacă autoarea s-a gândit la asta, dar există o legătură cu Oamenii mării, romanul lui Hugo. Parcă îl văd pe Gilliatt pe stanca Gild Holm'Ur, aşteptând refluxul. Numai că, în acest poem, el nu se îneaca privind nava Cashmere cum se pierde pe linia orizonului. Din contră, Deruchette este în braţele sale, iar stânca este un refugiu împotriva amiezii care se revarsă. Nicidecum un eşafod pe care să sfârşească el sau amândoi la venirea fluxului. Iată, deci, o conexiune interesantă între fluxul mării şi revărsarea amiezii, aşa cum este şi cea dintre pisica de abanos şi valuri. Mai la sfârşit, un eros subtil, dar şi o despărţire de locul ritualului poetic şi amoros, în condiţiile în care cele două fiinţe se întorc la noua lor viaţă (mister pentru cititor), iar umbrele rămân mărturie a ceea ce a fost, alături de sigiliul acela al gleznei însângerate, care certifică autenticitatea momentului trăit. Cred, cu tărie şi repet că versul alb o prinde mult mai bine pe autoare, îi oferă libertate nu numai stilistică ci şi imagistică, ideatică, nemaiexistând constrângeri. Poemul este foarte frumos, iar atunci când o analiză critică îi pune în valoare comorile ascunse, în loc să le nege existenţa, devine şi mai valoros.