în țărână, razele desenau frunze și ramuri

Încercând să citesc cu voce tare textul și încercând să ascult vocea lui, ceea ce vrea să transmită autorul, după mintea mea de cititor necizelat ca alții zic și eu așa:

-lunca abia înverzise se referă la timp, la dinamica imagini și nu la însușirea de a fi verde, însușire pe care cred cu tărie că autorul ar fi sugerat -o direct, dacă ar fi avut în intenție acest lucru;

-la fel, respectând vocea textului, pentru mine căruța cu doi cai are rolul de a amplifica metamorfoza, pentru că cititorii știu că un poștalion poate avea și patru, șase, opt sau câți cai se dorește pentru o viteză cât mai mare;

-în fugă pierzându-se: la fel cum unii cititori deduc imaginea dinamică a poștalionului, alți cititori își pot imagina un poștalion static, fie pregătit de călătorie, fie ajuns la destinație, astfel că fuga devine devine o precizare necesară care accentuează dinamismul acelui „înverzise”.
Personal, dacă aș atribui valoare adjectivală acelui gerunziu (pierzându-se) și corelându-l cu apusul, pot lăsa imaginația să-l transforme într-un poștalion al pierzaniei, o pierdere în sensul de degradare a zgomotului fugii, necesară pentru a face loc tăcerii în care crește iarba.

La o primă lectură m-am împiedicat de acel „portal”; inițial mi s-a părut puțin prea modernist, frivol, oarecum părea că nu-i locul lui în întregul atmosferei. În cele din urmă l-am acceptat ca pe un element de rupere a ritmului, de introducere treptată în realitate, necesar în economia textului care începe la un timp mai mult ca perfect (limita unui proces trecut înaintea altui timp trecut), apoi oscilează între un imperfect fără limite temporale precise și același mai mult ca perfect, pentru a se încheia într-un perfect compus care deschide consecința prezentului.
Personal, am rezonat cu acest text încă de când a fost postat, dar nu am avut nici timpul nici starea necesară pentru a lăsa un comentariu pertinent și satisfăcător pentru criticii mai avizați care obișnuiesc să ceară note explicative pentru instelutare de parcă steluțele sau publicarea în nu știu ce reviste literare e parafa perfecțiunii literare.
E un semn de apreciere personal pentru ușurința cu care se construiește descriptivul prin verb, iar nemișcarea invită simțurile la o reverie aproape eremită pentru cei dispuși la o lectură în altă cheie decât cheia franceză cu care maiștrii ingineri încearcă să demonstreze ucenicilor că țeava mai mergea strânsă. Metaforic vorbind, evident.

Sugestii critice oltenești:
- lunca abia înverzi
- iarba crescu tăcută
- dar salcia înflori din nou
- cînd începui să alerg
Amanda, cu aceste mici modificări, poți face un poem perfect. Bine, nu poate fi recomandat, dar o steluță galbenă poate primi. Chiar dacă nu făcui un comentariu elaborat, constructiv și util. Fu(fuse), așa cum am spus-o într-un alt comentariu, o lectură agreabilă.