Amintiri

– Și dumneavoastră tot pentru?... Îl întrebă zâmbitoare femeia așezată la câteva scaune de el. Era o brunetă cu buze pline și sâni luptându-se să iasă din bluza cam strâmtă. – Da, îi răspunse sec și își mută privirea spre peretele din stânga încercând să pară interesat de certificatele de excelență afișate acolo. Femeia asta trebuie că e nevorbită. Pentru ce altceva putea să fie și el aici? Nu pentru asta vine toată lumea? – La mine e a treia oară, continuă femeia netulburată. Cine ar fi crezut? Zâmbi de circumstanță. Mda, e nevorbită rău și lui nu i-au plăcut niciodată brunetele cu sânii mari. – Prima oară nu am vrut să o fac, dar acum a început să devină obișnuință, mai zise femeia și chicoti ușor. – Cum așa? Vă amintiți cum a fost prima oară? Deveni brusc interesat. Era ceva într-adevăr neobișnuit. Prima dată nu și-o amintea nimeni sau aproape nimeni. Era o măsură de protecție, trebuia să ai impresia că așa a fost dintotdeauna. Era în regulă să știi, dar nu să fie o amintire trăită de tine. – Nu, clătină din cap femeia, nu îmi amintesc tot. Doar că nu am vrut să o fac. Atât am putut să aleg să-mi amintesc, spuse și iarăși îi zâmbi cu buzele ei pline ca niște cireșe coapte. De ce s-o fi gândind la cireșe habar n-avea. Îi plăceau cireșele, dar femeia nu îi plăcea. De i-ar veni rândul mai repede, să scape de prezența ei. Parcă răspunzând dorinței lui, ușa se deschise, lăsând să iasă un bătrânel zâmbitor. Ia uite că unii o mai fac și la bătrânețe! Apoi reveni: adică de ce nu? Femeia intră în cabinet, iar el își petrecu restul timpului verificând mesajele. Printre altele, Mona îl întreba când crede că va ajunge acasă. Știa ea de ce întreabă. Acum era plictisit, dar în curând tot ce își va aminti va fi cât de mult își iubește soția și cât de fericiți sunt împreună. Se ridică în picioare, pregătit să intre în timp ce bruneta ieșea. Cum altfel decât zâmbitoare? Nu că în cazul ei ar fi fost vreo diferență. Trecu pe lângă ea și îl săgetă o durere cumplită. Ultimul lucru pe care îl văzu fu zâmbetul de cireșe coapte care dispărea de pe fața femeii. Și nu mai știu nimic. *** Directorul era furios, spumega de-a dreptul. – Vreau să știu cum s-au făcut programările! Cum mama dracului a fost posibil așa ceva? Cum? Tehnicianul se încruntă. – Fișa domnului S. are desigur menționat cu grad de alertă zero ce persoane trebuie evitate când e programat, iar algoritmul nostru funcționează. Nu am avut erori până acum. Numai că... – Numai că ce? Voi ați înnebunit de tot? Încă un caz ca ăsta și dăm faliment. – A fost o eroare pe care nu o pot depista. Am verificat de zeci ori și nici urmă de ea. – Verifică de sute, de mii de ori și află! Trebuie să vii cu un răspuns! Se răsti directorul, apoi se întoarse către medic: – El cum se simte acum? – E bine, zise medicul. I-am făcut toate testele și nu am găsit nimic în neregulă. Dar a apărut ceva... – Ce anume? – Nu vrea să renunțe la amintirea aia și știți că are dreptul să aleagă. – Asta poate să ne facă să îi plătim despăgubiri până la pensie și după! se alarmă iar directorul. – Dimpotrivă. A promis că nu va face nimic împotriva noastră acum și nici pe viitor, însă ne va da în judecată dacă nu îi păstrăm amintirea. – I s-a explicat clar că încă un incident ca ăsta i-ar putea fi fatal? – Evident. A zis că înțelege, dar să înțelegem și noi că preferă să moară decât să uite zâmbetul ei. iulie 2021