Pe sub imaculatele corimbe,
Treceai printre fantasme relative;
Mi se părea că, din vremuri lascive,
Un zeu agil venise să se plimbe
Și, între personajele fictive,
Să se înscrie-n ritmuri de
Seara căzuse pe creste cărunte
și noi ne grăbeam, alungați
de noaptea cea grea.
Tot coboram pe poteci de niciunde
și lupii urlau, depărtat,
de peste vâlcea.
Pasul iuțeam pe cărarea
Când teama și-ndoiala neguros vor ninge,
Am să m-ascund sub pledul cel mai gros din noapte;
Voi aștepta până ce valul se va stinge,
Atunci va mirosi doar a cireșe coapte.
Și vor veni pe rând
Te-ai rătăcit prin viața mea o clipă,
Cât se topește neaua pe mochetă;
La fel ca într-o veche șansonetă,
Credeam că ești a dorului risipă.
Și s-a țesut povestea desuetă,
Cum nebuloasa-n ceruri
Te caut prin fragedă noapte –
Fâșie albastră de dor,
Te strig, dar ești tot mai departe,
O, demon cu chip visător!
Să sufăr răgaz nu încape
Căci noaptea se-ntâmplă subtil
În fierberi
norii
se mișcă lent
abia perceptibil
reptile uriașe
cu burți mari și albe
alunecă deasupra pământului
spumă de valuri
izbind stâncile
mai aproape
tot mai aproape
oamenii
își scot
Cât de mult ne-am iubit numai iarna mai știe,
Ochii mei se-aprindeau prin nămeții de vis;
Soarele strălucea, era candelă vie,
În pădure plutea un subtil paradis.
Pe sub arborii ninși, ne
Suntem aici cu primul robot vorbitor inteligent care a fost numit consilier al unui prim ministru. Ion este creația cercetătorilor români, un robot exclusiv românesc, un român neaoș. Să începem.
Apusul se-așterne și brazii de foc
cutremură stele,
Dorințe aprinse în taină se coc,
sub vraf de nuiele.
Poteci nevăzute se-ntind către cer –
un drum de lumină,
și pentru o clipă
Toamna curge-n primăvară
molcom la câmpie.
Ploile cad a povară
și melancolie.
Pe la munte, pribegită,
iarna-ncet revine
și tristețe zgribulită
toarnă peste mine.
Picături în noaptea
pentru mine
ploaia are iz metalic
și gust de floricele și gogoși cu lapte
are zâmbetul acela subțire
și mâinile tale mici și bătătorite
care învârteau fusul cerului
încă de pe vremea
Negru este cerul – negură văpaie;
Norii de cenușă, groși, îl cotropesc,
Cu albastrul palid aspru se-ntretaie
Încrustând tavanul domului ceresc.
Liniștea se-ntinde până peste poate,
E-o tăcere
salamandre strigă
pe trupul tânăr al nopții
se fac păsări însetate de frig
setea lor crește
împletindu-se cu vântul
cu lipsa lui
simplă adiere
răsuflet anemic
pământul își dă duhul
Când toate apele încep să cânte
Sub boarea ireală ce adie,
Palpită dimineața-n raze frânte,
Iar roata se pornește să descânte
Grăunțele alese la chindie.
Fantasme ale unor vremi trecute
clipa în care tu ai plecat
s-a tot dus până-n zare
și în nori a zburat
ora din care tu ai fugit
a plutit înspre soare
și apoi s-a topit
visul din care tu te-ai retras
s-a prelins peste
Se răsfrânge marea pe nisipul rece,
Briza ei de șoapte crește-n asfințit –
De pe plaja goală nu o să mai plece,
Răscolind întruna gândul nerostit.
Mă privești de parcă, pentru prima oară,
Spre lacul vălurind molatic
Se-apleacă sălciile-n șagă,
Torc mâții răsuflarea vagă
Din aerul primăvăratic.
Țes pânza liniștii, suavă,
Din firul mătăsos, alene;
La clipocitul printre
atât de aproape cerul
cu luna privind pe furiș
așa credeam
lumina încremenise
scutec și steag
un nor alungit flutura
brațul meu s-a întins
era prea ispititor
și când l-am
Varianta pesimistă
Zările-s aspre și curbe,
Nu-i decorul ideal;
A venit toamna în urbe,
Din tărâmul boreal.
Vântul bate, crengi încurcă,
Nu sunt strune de vioară;
În văzduh, ca la
mă pipăie, mă mângâie,
din toate părțile mă ating,
mă zgârie, mă sfâșie
când încerc să fug
mă cheamă hipnotic
ademenitoare șoapte,
cuvinte multe, curioase
se frâng, se reflectă
o
Talazuri străbat, furtunoase, spre mal,
E ropot de ploi și de vânt, deopotrivă –
Se crapă ecranul cel fals, de cristal,
Fragmente de visuri plutesc în derivă.
E ropot de ploi și de vânt,
Ceru-și trece palma neagră
Peste creștete de plopi;
Luna, veștedă și vagă –
Strânge ochii săi miopi.
Tonuri stinse, de epavă,
De prin ochii răi de orc –
Trenă lungă și suavă,
Peste lume
Fiecare zi împletește o nouă cunună
de incompetență. Încoronat tardiv,
în imperiul meu de erori,
giulgiul alb absoarbe, nesățios,
cuvintele negre.
Poate să mai intru-n joc, să dansez
cu
chestia cu viitorul îndepărtat
îmi va da dreptate
e cât se poate de simplă
dacă nu ai, o ridicare din umeri,
asta în cazul când
își mai amintește cineva de tine,
și atât
dar dacă
AS