Vasile Mihai

Mă rogi să tac. Să tac iubirea din mine. Să încetez să te caut in umbra zilelor pierdute în agonia asfințitului. Să încetez să te mai creez? Să încetez să te mai cunosc? Să tac viața care-mi

viața din mine înserează fiecare secundă solstiții aspre îmbrățișează gleznele memoriei insinuare strâns șerpuită renegând rugăciunea himera îmi roade creierii erezie de ceață născând întrebări

liniștea explodează sonor pe retina dimineții fundal de soare mort în războiul de o sută de ani al primăverii între patru pereți între patru iluzii cerul se face roșu fierbe oceanul de

nu este pentru prima oară când mă bântuie senzația că nu am ce căuta printre oameni înstrăinarea are uneori miros de ziare arse și de fapt divers pudrat cu indiferență alteori nu este decât o

în genunchi pe nisip cu privirea odihnind pe creștetul răsăritului astăzi se unduie în mine un suflet profund turcoaz și se închină orizonturile vibrează răstignite între insule

uriași adormiți pudrați cu bezea grațios creionați într-un glob de cristal lumina lăptoasă a primăverii un început de zâmbet cu suflet de yodler brazi în spielhosen râzând către hăuri o mână

cine mai poate ști unde începe realul visului și unde se termină visul treziei? sticla se întoarce în nisipuri cu voluptatea unui somn cu aromă de mentă și-mbrățișare de

în zorii aceștia locuiește o noapte parcă-aripile dorm scufundate în nori în zorii aceștia locuiește o moarte purtând încrustate dantele de flori se prelinge în șoaptă pe ziduri și

când tace poetul apusul se frânge în lacrimi de ziduri și lanuri de sange

pășesc pe funie între două orașe suspendat deasupra depărtării din când în când mușc cu poftă dintr-un colț de nor fără să mai fac mofturi că e prea rece sau prea fierbinte sau că astăzi au

iubirea mea e doar o floare presată între paginile visului tău răsfoit cu pleoape de lacrimi în pragul unei revelații din alte primăveri petalele uscate așteaptă de o eternitate sau

rătăcit printre războaie pierdute de strajă la porțile nopții stau cerber nemilos cu propria inimă răstignită între speranțe absurde îmi rezem tâmpla însângerată de umărul nopții

Strang in palma visul pe care l-ai sorbit de pe buzele mele in dimineata in care inima era un fulger si mirarea spinteca zorii - floare de cactus. Visam, iubirea mea murea pe o struna

mi-am cramponat gândurile de un punct în perete în jurul căruia țes concentrat rețele de zi și de noapte refac până la cel mai mic detaliu izbucnirea universului dintr-un atom cu migală

Brodat de iubire pe mantia zorilor, agățat cu disperarea primei vibrații de stânca de aer sufocant și amar, învățam trepidant lumina, umbră cu umbră, rănindu-mi mirarea de tăișul fiecărei

gustul de fiere și-a pierdut voluptatea răsfoiesc tristețile cu degete distrate revoltat împotriva nopților de abanos strigând lumina pe numele mic m-am plictisit de lacrimile abstracte ale

Se așezase în fața mea picior peste picior, țigara tremura în mâna sprijinită leneș de marginea curcubeului. Știi de unde vin norii? mă întrebă zâmbind în timp ce fumul i se răsfrângea din

pe pleoapele tale tremură zorii pe umeri îți stăruie somnul mantie regală visezi încă porți poteci ascunse în pădurea din mlaștini și căldura din ceasul de taină ai gust de cafea și