Rodica Lupu

Răsună-n ecoul dezlipit de timpan, adieri de-ntrebări ce nu au răspuns. O grotă spartă de timpul hapsân adevăr înghite-n pântecu-i ascuns. Răsună-n conștiința zilelor scurse pleavă de gânduri

Te-am cioplit dintr-un gând, la o margine de zi, cu suflet fâlfâind printre-ntrebări, și cu trupul ușor ca de pasăre. Cu formă aerodinamică, să-ți înalți zilele, deasupra-mi. Cu aripile

Cum aș putea interpreta tăcerea care mă doare? De ce mi s-au adunat atâtea valuri, să-ți înnece chipul în marea cea moartă, iar țărmurile ți-au oprit numai cuvintele? De ce ruinele mă scutură

Pierdusem orientarea. Călcam peste spațiu, călcam peste timp și pietrele luau forma piciorului. Respiram gustul verde al ierbii. Respiram mirosul îndepărtat al ninsorilor și toată

mă detașez de lume la marginea ei în tăcere-ți aștept pașii să-mi calce spinii însingurării răbdați doar de pietre apari ca un heruvim transparent lunecând peste o după amiază

Nu mai știu să răsar, nici să apun, nu mai știu. Timpul vampir, a supt deja primele raze din răsărit a îmbătrânit și sângele căldura i s-a scurs, în noaptea mută, fără așternut. Zac în mine

Delirul hipnotizat de privirile bete, extazul rămas, din ultimul fum de țigară, și ultima picătură de licoare, privesc în gol. N-aș putea să denumesc exact, starea ce mișună celulele înșirate

Dimineața, plânge roua pe flori, iar trilul de pasăre vaită, durerea ce tace și arde. În liniștea mare cât un ocean, se aud doar suspinele, rupte din gânduri. Până ieri mai era, strălucire

Te-aș mai iubi, dacă ai lua în stăpânire cuvintele și conversând în dialectul frunzelor, fremătând ca un bărbat îndrăgostit ai stârni chiar și melancolia pomilor ? Sau dacă ai lua în

Aveam nevoie de cuvintele tale, de încurajare. Mi-au pătruns în suflet, au rămas acolo, ca un ecou, al tău. Cu un balsam vrăjit, mi-ai acoperit rănile, uitate de-o viață, acum, nu pot să te

am trecut împreună cu timpul niarne admirând spectacolul îngerilor cum așezau zâmbete pe buzele morților chiar dacă pluteam pe resturile unei corăbii știam că nesfârșitu-și întindea oasele lungi

Ei și ce, strigă-năuntru-mi voința: Ți-am construit un castel din toate karatele veacurilor pierite-n calea renunțărilor. Deschid acum o fereastră să intre și ultima rămășiță

Aveam un paradis numai al meu, Secret lăcaș cu muze-ntre hotare. Cuvintele-nșirau poeme înspre care, Privea din fiecare vers un ochi de zeu. Aveam un colț, al meu, de căutare Și scormoneam

nu știu niarne dacă sufletul are o culoare anume cât cântărește dacă îi e foame sau sete cred însă că este ca o adiere de vânt fără somn căutând permanent celulele liniștii afundându-se în

rămân nedumerită niarne când îmi ridic ochii sus în amiaza mare și privirea mi se oprește pe-un soare ce-mi coboară pe umeri un veșmânt din piele albastră ca și cum până la mine ar fi jupuit

Ca o pecete, ai crestat cuvântul “învinge” Ȋn coaja pomului ce-i curge clorofilă iar. Din coroana lui bogată-n dor și sânge Semeț pe-un ram, îți răsări lăstarul princiar. Ai plutit pe ape,

acum când frigul iernii mi se cuibărește-n suflet și liniștea îmi zboară călătoare prin văzduh cămările singurătății mele se propagă-n urlet ca un ecou rătăcitor trezit în șoapta vorbelor de

secundele se revarsă-n șiroaie pe ferestre de pe pereți se scurg tumult în iarbă și se prefac apoi nisipuri oarbe în orizonturi mute bat liniștea scăpată din ochii deschiși ai lumii nicăieri nu