acum…

acum când frigul iernii mi se cuibărește-n suflet și liniștea îmi zboară călătoare prin văzduh cămările singurătății mele se propagă-n urlet ca un ecou rătăcitor trezit în șoapta vorbelor de duh acum când chipul tău se pierde tot mai mult în anotimpuri troienite-n gânduri și-amintiri o depărtare se așterne peste timp ca un tumult înfășurându-mă într-un țol de dor și de-amăgiri acum mă las în voia întâmplării purtată de destin umblând prin arșița deșertului și numai într-o doară îmi voi amaneta răgazul girând pe el harul divin îndepărtând zăpezile din suflet cu vânt de primăvară acum îmi umplu golul singurătății cu iz de resemnare născută pe pământ nu ieri sau azi ci-a infinita oară voi arcui destinul trăgându-l după mine la-ntâmplare schimbâdu-mi anotimpul de furtuni cu-o vreme clară acum îmi legăn pașii pe drumul pietruit cu slove chiar de mă pierd în smârcuri tulburi cu mangrove voi asculta chemarea ce-mi răzbate din a lor lumină voi recepta-o ca pe un poem cântat de îngeri în surdină acum ochii disting culorile tot mai senine-n spectrul lor privirile-mi aleargă rând pe rând aiurea în calea adierilor chipul tău se-nfășoară ca liana pe-nserarea din amurg mă urmărește din abis cu ochii lui de demiurg 25 noiembrie 2010