nu știu niarne dacă sufletul

nu știu niarne dacă sufletul are o culoare anume cât cântărește dacă îi e foame sau sete cred însă că este ca o adiere de vânt fără somn căutând permanent celulele liniștii afundându-se în cel mai adânc colț curgând apoi picături prin sânge uneori aș vrea să-l cuprind cu brațele să-i sorb puterea până la posedare iar când în jurul meu s-ar sparge geamuri aș vrea să mă trezească cu melosul îndepărtat suflat cândva de buzele lui dumnezeu ar fi întocmai ca lumina când năvălește în trupul unei zeițe transformându-i conturul în ziuă da simt că sunt om numai pentru că am acest suflet și chiar dacă mai însetez uneori după păcat el mă-nfășoară de-un stabilopod până trece furtuna astfel cum spune poetul “de-amarul tinerelor mele patimi” nu scapi el însă știe că unde se află o frumusețe există și un priliej de amărăciune și fiecare poveste-i este înscrisă într-un fel de genom din marele marsupiu temporal de aceea cred niarne că pentru suflet eu sunt o cale lactee pe care el face întotdeauna primul pas 24 decembrie 2011