rămân nedumerită niarne

rămân nedumerită niarne când îmi ridic ochii sus în amiaza mare și privirea mi se oprește pe-un soare ce-mi coboară pe umeri un veșmânt din piele albastră ca și cum până la mine ar fi jupuit tot cerul golindu-i lumina acoperindu-mă cu pajiștea infinitului fiecare por niarne mi-l umple cu jăratec iar în inimă simt cum se scurg râuri poveștile-mi de dor uitate demult în sângele clocotit învățat să-și purifice singur durerea e ca un blestem peste care calc și m-azvârle fără tăgadă în cel mai întortocheat labirint nu știu pe care drum să o iau niarne ca acest soare să-mi ocolească pe de-aproape poveștile iar eu ridicându-mă pe vârfuri până la înălțimea amiezii să nu mai descopăr nimic în ce văd 12 ianuarie 2012