Monica Mihaela Pop

nu știi nici tu ce vrei, ești buimac. te învârți prin ogradă, posac, mai ridici câte-o frunză, o lași, către poartă mai faci câțiva pași, te întorci, te înalți către cer, nucul galben îl

vântul îmi tulbură dimineața lasă-mă! îi spun nu am nimic de ascuns cerul își smulge tăcerea din rădăcini și strigă din gura furtunii strigă ca și cum cineva nevăzut îl taie cuvintele taie îmi

Să-mi dai de veste, lacrimă, când vii, Dar să mă cauți numai pe-nserat. Cărarea e aceeași care-o știi Iar eu sunt tot așa, cum m-ai lăsat. Să-mi dai de veste, lacrimă, când vii, Am să

n-avem nici o idee despre cum va fi și habar n-avem cine și ce ne întâmpină dincolo de capăt tu nu știi decât mersul înainte învățat de mic printre rândurile de meri eu știu doar mirosul

uneori vreau doar să văd cum îmi adorm în brațe brândușele visându-se primăveri ori poeme și atunci ademenesc somnul cu cercuri violet

ți-aș despărți numele în păsări apoi aș face din ele săruturi dacă m-ai lăsa

apun deasupra caravane de îngeri miopi stoluri de oase răsar dedesubt în spatele inimii se ascunde ultima-mi zi ca un palisandru sortit prematur risipirii cum va fi nu-mi spune nimeni și când uneori

uneori am senzația că nimeni dar nimeni nu mă cunoaște și-atunci îmi vine să dau de pomană versuri și universuri rotunde dar mai ales taciturne alteori mi se pare că nicăieri dar

rupem în dinți tăceri expirate între noi nu mai e nimic nici măcar tu nici măcar eu noi suntem fructul iubirea asta născută ca o aripă roșie ca un măr jumătate roșu jumătate piele de șarpe dar eu

pelerin cu palmele inegale și degetele mult mult prea subțiate de asprimea creioanelor bătrânul își adună firimituri tinerețea ciugulită de codobaturi cărunte cândva muze virgine și

Provincială sunt, fără fasoane, Dar nu-mi bat cuie-n talpă pentru asta Și nici în palme nu-mi împlânt piroane. Sunt țărăncuță! Și cu asta basta! Și nu m-a încercat nicicând necazul Că

Norică-San, să te întreb eu ceva (degeaba-i lauzi clanului blazonul): Te-am scos din minți iar de la gheață seva Și vrei acum să-ți dezmorțești pistonul?

alungă întunericul întoarce-ți din drum visele sari cu sufletul înainte în apa rotundă a ochilor mei jumping tăcut în translucide despletiri de gene ascultă cum bat stelele în fereastră nu mai știu

mâini cu buricele degetelor cercetând pașii lor au exact aceeași culoare pe care o știam între alfa și omega corpu-mi abecedar își poartă la vedere laurii simțirii înfipți pe dinăuntru și

îți curge timpul printre degete cum printre ațele năvodului apă lucitoare risipit mugetul cerbilor tăi umple fântâni știu nori seci lasă urme întunecate pe cerul fără umbrele aripile stau

croim din carnea iernii statui timpul ne vrea gheață lumea ne vrea abur ecoul nu ne vrea țipătul eu liniștea asta moare de dorul cuvintelor tu amândoi ducem pe umeri crucea vieții

tăcerilor le lipsește singurătatea ecoului de cursă lungă câtă nemișcare ofrandă zeului acesta orb și șchiop și câtă aspră nepăsare îi calcă pe urme despicată de inocența măștii unei vieți

fulgerător mă calcă iar un gând nătâng aș fi putut altfel să râd să plâng decât îmbrățișând iubirile pe rând?

Firicel de iarbă deasă Doruri grele mă apasă, Și mă taie și mă-nțeapă Un dor greu, sălcie apă, Și mă-nțeapă și mă taie Un dor aspru, vâlvătaie. Și îmi trece printre oase Fir de dor, ca de

mă bate-un gând trecând să plâng să dor să mor cântând mă bate-o apă șchioapă să uit să fug să curg râzând și-un nor mă bate călător să râd să cânt și-apoi să