Monica Mihaela Pop

În palmele-mi căuș tresare mut Un bol de lut, e talismanul meu, Îmi țin în el credința-n Dumnezeu Și țipătul întâiului născut. E curcubeul meu fără hotar, Am strâns în el atâtea

nici scame nici lacrimi nici resturi de ploi despuiate nimic doar pași altoiți linu-i lin ierbii răsfăț dimineților virgine „te-ai născut drum” - îmi scrie în palme stăruind un colind

mă dor neostoite gândurile aripa îmi cade, fulguire desperecheată, dezertoare din propriu-i umăr mă doare azi mă dor toate, mă dor repetat, până la încrucișarea gândului cu

și iar se întorc în ceruri rădăcinile se duc să-și ascută simțuri noi, vegetale așa se scriu zăpezile, din aripi smulse raiului, ca niște risipiri alb-violacee peste pleoape ruginii și

trece singur mereu la ora când ziua intră în schimbul de noapte. poartă un pardesiu de culoarea pământului toamna și o umbrelă neagră bărbătească agățată întotdeauna de brațul

lasă-mă, Doamne! de fiecare dată când te caut ești plecat cu treburi în altă parte cum, Doamne, să știu când te găsesc dacă nu-ți pui îngerii să trâmbițeze clipa când ești de

Parodie amară după „Sunt tînăr, Doamnă” de Mircea Dinescu Sunt tânăr, Doamnă, vântul mă știe pe de rost Că-mi bântuie de-o vreme prin mațe și prin sânge, Dar de-aș putea învinge copilul ce n-am

presimt descărcări semantice la nivel neuronal și fulgere înrămate în carnea hârtiei ca o pictură cubistă a frământărilor poetice despre mine nu sunt multe de spus zice ploaia

nopților lungi noiembrie le prescrie brume tratament paliativ pentru eventuale și târzii surâsuri vegetale de-abia zărită printre cețuri lăptoase povestea îmi înșiruie pe cer

de aceea îți spun eram femeia ta, nu știai. prea strâns înfășurat gleznelor vedeai numai până în carne, alungai anotimpurile mereu în aceeași succesiune unul după altul înțepându-le cu minutarul de

așadar e timpul spațiilor interstițiale șchioape simt cum mă încearcă ecouri strecurate pe sub piele încă de atunci de când am mușcat prima oară din mărul cu ghinion liniar încep să mă bântuie

n-o să mai scriu prea curând poeme las mai bine cuvintele să se nască simplamente fără complicații ori cezariene cu risc de panică și fără frânghii întinse din lacrimă înspre nu mai știu unde

Sunt primii fulgi și uite cum Se-nvârt pe culme ca un roi Și se învolbură pe drum În urma carului cu boi. Se duc și vin, învălmășit, Peste al toamnei roș’ decor Și obosiți, preț de-un clipit,

luna pe ape malului alb întinde liniști de vată

nimic nu mai e cum a fost toate mi se întâmplă acum mai aiurea ca într-un film derulat cu repeziciune pe pielea unui crocodil bătrân și căzut în dizgrație dimineți rătăcite îmi răstoarnă pe pleoape

imaginar croite visele sunt prea mari trupului acestor zile firave și repetat răpuse de prefacerile unei vieți pline de spaime clipe galbene ard singure în întuneric retorice ploi lasă

dar câinii stelari latră nedumeriți de haloul din jurul inimii tale dezleagă luna și dă-mi să mușc din ea apoi hai să ne sinucidem solar ofrandă zorilor

cromatica unui soare pierdut se întinde anevoie către nicăieri cerul răsucește pe degete un fir de vânt pătat stau nori violet suspendați între aripi de ploi așteaptă dezlegarea la

cad între maluri de cruci capetele unei lumi inegal retezate îngerii scormonesc cu unghiile morminte după aripi uitate sufletelor tocmite prea devreme țărânei pământul își smulge înciudat

niciodată trăite îndeajuns duminicile mele cărui cer să-și închine acum diminețile altoite reticular din pieptul furtunii? înțepenită la despicătura drumului și neîntoarsă încă

privirile-ți nomade urmăreau febril liniile trupului meu unduios întinse și de-abia răsărind printre cearșafuri opal cântam pe atunci, repetată până la epuizare și pe de rost știută sonata