Monica Mihaela Pop

Cu dragă inimă, tuturor celor ce astăzi își sărbătoresc ziua numelui sau, de ce nu, ziua de naștere, le urez să aibă parte de toate bucuriile, bunătățile, frumoasele, frumoșii și frumusețile acestei

căuș palmele bărbatului ca dintr-o scoică suavă femeia răstoarnă cu surâsu-i firea lucrurilor într-un fel de carusel carnal fantastic adăpost sufletului hăituit de trăiri nimeni nu mai

Ce-i de făcut cu Radu aist Că, uite, nu mai vine Și site-ul este iarăși trist Și asta, zău!, nu-i bine. Aș scrie cu mai mult alean De-aș ști că se întoarce Cel mândru rege, Herinean, În

știu! vechea ordine a lucrurilor te poate face să uiți drumul dar universul nu-ți așteaptă pașii fără umbră de aceea ar fi bine să plângi din când în când și să taci să asculți să

jumătatea ta de gură dansa tango pe jumătatea mea de trup arcuită uimită adâncă răsfrântă în petale ca un lotus așteptând înserarea din umeri îmi creșteau pene colorate în îngeri

mi se scurge lumina din ochi iluzoriu analfabetă și perpendicular aripilor tale de parcă n-am altceva de făcut decât să-ți dau apă la moară și mură-n gură viața cică toate drumurile duc

jumătate de flutur albastru iubește jumătate de îngeră pieptul lui naște păsări zbor printre respirații cromatic inelare undeva cerul țese foșnind părului ei alburii mătăsuri dedesubt

surâd giratoriu somnului palmele rup tăcerea și mușcă din carnea destinului bucăți mari impecabil rotunjite în freamăte dar lasă-mă, lasă-mă acum să-mi cern liniștea printre degete și nu-mi cere în

cândva încercam să reinventez mersul pe sârmă printre umbre și lacrimi cristalizate pașnic în tăceri dar mă împiedicam mereu de virgule obosite în cădere treceam peste albul secundelor

De-o vreme pășesc pe urzici Și nimeni nu-mi știe pelinul. Cortegiul tăcerilor, bici, Își bănuie-n carnea-mi festinul. De sânge copacului meu Îi cresc aripi, frânte de-a gata. -

dincolo de linia morții tăcerile, amorțite sub pleoapa pământului nimeni și nimic cerului alinare doar umbrele visului, prelungind teama de a nu fi plecat prea devreme, tremură cum

Cu tălpile-nmuiate-n plecăciune Mă-ntorc în mine, lut primordial, Și mă frământ în palme, rugăciune, Într-un cocon, plutind imaterial. În cochilia mea atemporală Îmi storc din sânge fructul

Noi ne-am născut să fim precum lumina Ce candidă sărută asfințitul Și bănuind în stele răsăritul Își caută-ntre ele rădăcina. Aplatizați în gesturi exogene Nu mai e loc în noi pentru izvoare, Dar ne

prea des pleci și singur lumea te știe niciodată în același loc uite, tu călătorule, cum se duc anotimpurile fâșii de viață, frunze în flăcări acoperă ochii pământului sfâșierea

aproape îndrăgostită ascult secundele decantând anotimpuri cum un canar își ascultă perechea cântând printre degete strecor întrebări despre cum ar fi dragostea în puterea noastră dar uite îmi scapă

azi nu voi scrie curând despre dragoste

mângâiai relaxat îngerii pe creștet și puneai cu ei rămășag pe fâșii de eternitate că poți zbura. stăpân al plecărilor liberalizai apoi cuvântul în orgasme semantic năucitoare eu așa te

Cromatica luminii mi-e pierdută Zălog răscrucii ochiului cu gândul, Iar pleoapa, tot mai grea și mai durută, Îi mușcă umbrei cerul și pământul. Pe șirul de mătănii înnegrite, Arse în

obsesive morminte încastrate în gheață îmi tac sistematic sub pași rar desfăcându-se în rugăciuni întrerupte de umbre vorbe sfâșiate sub gene tremură salin impar adăpându-mi rutina ca cioburi