Al cincilea anotimp

vioara, oglinda si plecarea din tine (\"poate pentru ultima oara\") imi par ingredientele unei tristeti care nu numai ca e adanca, dar imi pare ca se si repeta, nu e prima de acest tip. iar cautarea aceea a unei batai vechi de inima...
melancolice versuri...

cu bine,

așa e cum spui!
Deși sunt o fire veselă și deschisă, am totuși o anumită tristețe constantă, cronică. Asta însă nu mă oprește să te îmbrățișez, în virtutea unei alte boli cronice de care sufăr, anume iubirea față de oameni.

Cu bine!

imi place constructia ta, tema titlului m-a preocupat si pe mine, cred ca iubirea neconditionata este acest al cincilea anotimp, sau cel putin asa simteam eu intr-o vreme fara vreme... poemul tau nu e numai trist, e dureros de frumos.

imi place constructia ta, tema titlului m-a preocupat si pe mine, cred ca iubirea neconditionata este acest al cincilea anotimp, sau cel putin asa simteam eu intr-o vreme fara vreme... poemul tau nu e numai trist, e dureros de frumos.

... uite că la mine, cel puțin în acest poem, al cincilea anotimp e tăcerea, cea care ne macină de prea multe ori și care ne pierde printre gânduri și gesturi niciodată bine definite. Sunt sortită să-mi port tristețea ca pe un mărțișor, la butoniera vieții. De aceea, atunci când pot, îmi măsor imaginația cu surâsuri, împărțindu-le oricui fără să cer răsplată.
De multe ori am spus, o spun în continuare, mă regăsesc foarte bine într-un poem al Veronicăi Micle, \"Destinul\", poate de aceea tristețea îmi e atât de familiară.
Redau aici textul poemului:

\"Destinul mi-e să n-am nici un destin.
Destinul mi-e să port alte destine.
Un geam să fiu, strălimpede, străin,
să vă vedeți pe voi, privind prin mine.

Să nu vă aburească suflul meu
în nici un fel fereastra către lume.
Să nu exist - și-aceasta-i cel mai greu;
și ce e mai ușor - să n-am un nume.

Familia o am și nu o am.
Grădina verii în zadar mă-mbată,
iubirea mea e floarea de pe ram
ce fără fructe piere scuturată.

Iubirea mea ți-i poate anotimp.
Eu totu-i dau și nu-mi păstrez nimica.
Doar amintirea murmură prin timp:
Frumoasă-i bucuria, Veronica ...

Și aș fi vrut, atîta aș fi vrut
într-un urmaș să-mi recunosc iubitul.
Dar nu mi-e dat firescul început
pe care-l naște de-obicei sfîrșitul.

Și nu pot încă soartei să mă-nchin.
Străina-s nu de voi, ci doar de mine.
Destinul mi-e să n-am nici un destin,
destinul mi-e să port alte destine.\"


Cu drag!

Mie îmi place tocmai acolo unde te părăsești pentru a-ți obiectiva durerea, o lași pe seama celor de dincolo de tine:

undeva o vioară își tânguie soarta
și plâng
fulgere de tăcere mă apropie de solstițiul cuvintelor

Îmi place și: \'pergament căptușit cu orgolii\', bănuiesc imaginea celui ce scrie (tu sau el) fără să ajungă la sine.

Iar plecarea din sine nu e cel mai rău lucru. Sărbătorește-ți fără teamă tristețea!

Poate plecarea din sine e doar o formă de a privi durerea de la distanță, dar durerea, în toată complexitatea ei, e a celui ce o poartă. Desigur, orice suflet apropiat o poate alina întrucâtva, dar nu pentru mult timp. Ea rămâne, nu se vindecă și nu poate fi lăsată moștenire. Tristețea la fel!


Mulțumesc, domnule Atanasiu, pentru acest prim semn!
Cele bune!

\"plec încă o dată din mine,
poate ultima oară\"

...constienta ca urmeaza tot o dezamagire, hotarata sa mergi pana la capat dar, pentru ultima oara...
...nobil gest, pacat ca nu e primit cu intelegerea necesara (zambesc amar)
...de fapt, niciodata nu a fost intre tine si ei, mereu a fost intre tine si tine...si asa va fi de acum inainte...

tare mi-a placut si tare m-a pus pe ganduri (pentru a cata oara?)

Drag,
Lizush

... nu întâmplător am ales vioara ca imagine a tristeții mele. Plânsul ei, subțire sau grav, se mulează perfect sufletului meu.

Îți mulțumesc pentru aprecieri!
Cu bine!

uite-așa ne trecem viața, tot plecând din noi sau, mai bine zis, făcând naveta între cele două părți ale sinelui, fără a ne gândi dacă cel (sau cei) care ne provoacă această continuă drumeție, o merită.


Te îmbrațișez!

interesant cum un suflet debordând de optimism (cel puțin așa \"te văd\" eu) poate crea imagini atât de grave melancolice triste chiar... dar poate tocmai de aceea. fiecare plecare din noi pare a fi ultima dar suntem precum râul ce nu-și uită sinele întorcându-se la izvor în cele mai grele momente... bine-ai revenit!
numai bine!

Da, Ștefan, tocmai de-aceea!
Să-ți fie sufletul lin!