Monica Mihaela Pop

Dumnezeu numără lacrimile femeilor închisă în mine ca într-o colivie adun în sânge plânset cu plânset, înnod lacrimile una de alta, le înșir pe rânduri inegale și urzesc din ele un păretar

îmi clocotesc în tâmple amintiri noroite, cu miros puternic de migdale amare. le car mereu pe umeri, greutatea lor mă apasă, mă face uneori să cad și să mă afund într-un hău întunecat de

cu buzele roșu căpșună, cu ochii închiși, în apă neîncepută îți sting nouă cărbuni ca nouă gărgăuni pe linia îngustă a vieții din palmă. unul îmi scapă îl prinzi cu buricele degetelor în nări

sunt un poet desuet. versurile mele sunt o adunare generală a vieților consumate, în voia întâmplării, înaintea celor însemnate oniric pe peretele de apus, singurul încă viu, am desenat

16C trece prin sat ca un Pac-Man hămesit, înghite oamenii de prin stații, îi poartă de-a lungul și de-a latul, îi urcă îi coboară, îi amestecă bine apoi îi scuipă în oraș pe te miri unde nimeni

când ai ajuns eram deja acolo, priveam afișul strâmb prins cu scotch pe sticla fumurie a cinematografului și mă vedeam în reflexia subțire a unei anume femei tinere și frumoase - toate femeile

să fii pregătită oricând așa spunea tata în serile în care îmi arunca pe cer stelele din ochi și le orânduia cu grijă în constelații lucitoare desigur eu eram gata să fac orice nebunie îmi trecea

din zăpezi a rămas numai amintirea și ridul adânc de la colțul ochiului meu stâng când îmi răsar din inimă gânduri violete și plâng pe marginea drumului cântece

vântul îmi tulbură dimineața lasă-mă! îi spun nu am nimic de ascuns cerul își smulge tăcerea din rădăcini și strigă din gura furtunii strigă ca și cum cineva nevăzut îl taie cuvintele taie îmi

fulgerător mă calcă iar un gând nătâng aș fi putut altfel să râd să plâng decât îmbrățișând iubirile pe rând?

jumătatea ta de gură dansa tango pe jumătatea mea de trup arcuită uimită adâncă răsfrântă în petale ca un lotus așteptând înserarea din umeri îmi creșteau pene colorate în îngeri

Noi ne-am născut să fim precum lumina Ce candidă sărută asfințitul Și bănuind în stele răsăritul Își caută-ntre ele rădăcina. Aplatizați în gesturi exogene Nu mai e loc în noi pentru izvoare, Dar ne

Inspirat din \"Să nu te mire iarna ...\", scris de Vladimir Albu și dacă iarna totuși te miră privește răscrucile cum își răsucesc nocturn pașii spre zenit precum în zborul lor asemuind

poate că degeaba caut alt cer, mai frumos, mai cuminte și mai misterios-albastru când i se umezesc diminețile a lumină născută prin cezariana întrebărilor vechi de când lumea, mă aplec mereu înspre

Deși ... îți știu ochii, îi simt atât de des asupra mea scânteietori sub arcuirea sprâncenelor, învăluindu-mă. îți cunosc și gura cum se rotunjește în sărut, buzele cald-roșii ca de

Uneori, dorul de tine îmi e bleu-ciel întinzându-se calm între dragostea mea, rezemată de stele și sufletul tău, destrămat în tăceri. Alteori fiară sălbatică, dorul de tine mă

Lucrurile frumoase ... ... ajunul Crăciunului, zăpezile copilăriei colindătorii, vacanța meritată nopțile strălucitoare, zilele pline, prietenii de suflet, familia reunită, zâmbetul de

Obișnuiam să port, mai demult, o pălărie albă, dantelată, cu boruri largi, înțesate de fericiri promise și cu panglici sidefate, împletite din vise. Pe atunci nu știam să vorbesc doar

Cea pe care o iubești își potrivește bătăile inimii în ritmul sărutărilor tale, apoi, seamănă în cerul dimineților surâsuri, gata înflorite. Ea știe culoarea gândurilor tale încă înainte ca