Pălărie dantelată, copilăria

Obișnuiam să port, mai demult,
o pălărie albă, dantelată,
cu boruri largi, înțesate de fericiri promise
și cu panglici sidefate,
împletite din vise.
Pe atunci nu știam să vorbesc
doar ciripeam
deodată cu păsările.
Furam cârcei din via bunicului
și mi-i agățam la urechi
apoi, ca o țigăncușă,
alergam desculță prin ierburile înalte,
în obraji îmi înfloreau, zăpăciți de soare,
maci tineri,
părul mi se revărsa de sub pălărie
în roiuri spiralate de fluturi.
Ochii, două veverițe neastâmpărate,
pândeau printre pleoapele ușor întredeschise
cum pe cer,
jucând șotron cu norii pufoși,
timpul își făcea de cap.
Seara, cu genunchii rezemați în palmele pământului
împleteam cununi din sânzâiene și busuioc
și, cu inima strânsă în rugăciune
\"Doamne, numai de n-ar cădea!\"
le aruncam pe acoperișul înalt al casei.

Aninată în suflet,
mai port încă,
uneori,
pălăria albă și dantelată.
Acum, borurile ei largi sunt întinse cuminți
într-un zbor interior
iar panglicile-i fine, sidefate,
îmi flutură prin capilare înflorindu-mă,
de dor,
în surâsuri.




27 iunie 2003