După nuiele

în bărcul umed stăruie încă mirosul omătului.
de-abia ce se desprimăvărează.

potecile mă cunosc demult,
mă cheamă mereu pe numele mic
de sălbăticiune tânără.
privesc de departe sălciile garnisite cu mâțișori cum se leagănă în vânt
ca niște cadâne într-un dans ademenitor

răscolesc ușor așternutul de frunze putrede,
îmi place să văd cu mișună pe dedesubt gâzele mărunte
în așteptarea soarelui palid,
de aprilie timpuriu

râul mă așteaptă.
de sub pietre și bolovani broaștele abia se ivesc, amorțite.
pășesc printre ele, pe jumătate dezbrăcată, către apa încă tulbure de zăpezi
și mă scald,
ca o ciută neastâmpărată,
prima oară în an


ești bună de trimis după moarte
îmi spune mama,
legând cu sfoară subțire nuielele de Florii