E vremea

E un poem bun cu care rezonez mult. O percep ca fiind o poezie intensă și gravă, cu o spiritualitate trăită în carne și lacrimă. Imaginile sunt puternice, iar finalul deschide discret o speranță, ca o respirație după rugă. O rugă spusă cu trrupul, cu sufletul. Imi încântă sufletul metaforele precum: „mantia-mi ca un fluture indigo”, ,,mi-au crăpat demult buricele degetelor'', ,,de pleoapele grele îmi atârnă mereu un rozariu de lacrimi,„ating cu talpa inimii o cruce”, semnul din naștere, roșu prelung / ca o tăietură sub coaste”,„umbra pustiită ce mă locuiește”,„nopțile noroioase din piept”, ninsoarea asta ca pe un ultim priveghi”,
„o ultimă fereastră deschisă / spre tine” și finalul „din păduri străine se aud primăveri”. Las steluță roșie!

mă bucur că versurile mele au reușit să te atingă și îți mulțumesc mult pentru apreciere!

Îmi place aici lirismul imaginarului poetic. Față de alte texte, unde mai aveai și unele inserții ale ironiei și autoironiei, acesta are o notă mai gravă, în acrod cu tematica și rețeaua de motive literare. Mi-au plăcut, în special, iamginea ludică „mirul și mirarea nu-mi mai sunt de ajuns”, precum și antiteza dintre „nopțile noroioase din piept” și aceea a ninsorii din finalul textului. Ca minus, aș vedea metafora „talpa inimii” care este o sintagmă-șablon. Dar tuturor ni se mai întâmplă (nu mai zic de mine!).

îți mulțumesc pentru radiografia obiectivă asupra acestui text, sunt măgulită.
Cât despre sintagmele-șablon nu pot spune decât că poate mi se întâmplă prea des, voi mai lucra la acest aspect.

Mulțumesc mult!