Ptiu, ptiu, ptiu!
să nu te deochi!
cu buzele roșu căpșună,
cu ochii închiși,
în apă neîncepută îți sting nouă cărbuni
ca nouă gărgăuni
pe linia îngustă a vieții din palmă.
unul îmi scapă îl prinzi cu buricele degetelor
în nări îmi urcă miros de busuioc și terminații nervoase,
aud cum sfârâie în ele dorința pierd șirul
descântul mi se topește păcătos pe buzele tale
îmi treci încet pe coapse silabisești ceva rar și neînțeles,
cu gura înmuiată în apă descântată aduni litere
una câte una
le treci frământându-le, răsucindu-le,
alungându-le până dincolo de căptușeala fragilă a plexului solar de unde,
ca într-o pădure tropicală,
un roi năucitor și flamboaiant de nimfalide răsare
prin pielea mea ispititoare de drăcoaică
cu buzele roșu căpșună
-
(N.A. Textul de față este reeditat, varianta inițială fiind textul ”Prin pielea mea de drăcoaică”)
Poezia creeaza întotdeauna o stare cititorului. Sau, mai nou, ascultatorului ))
E ca si cum ai trece pe străzile unui oraș, in zori sau la asfințit. Pe unele le recunosti, pe altele nu, dar îți plac. Să ceri unui poet sa scrie doar în sitagme comune tuturor e dificil, mai ales cind demonii (ne) scriu...
Aprecierea luminoasă este pentru mai multe poezii, Dupa nuiele a fost o auditie care m-a frapat pe final chiar daca nu o ascultam pentru prima oara. Ca tehnică, in prima varianta fluturii erau cam banali, acum nimfalidele flamboaiante sunt cam mult. Merg cu atmosfera orientală. Dar nu e nasol. Putea fi orice Capul unui pui de dragon, un ochi de mangusta sau...ce vrei tu. E poezia ta, ce Dumnezeu..( ca in bancul favorit al lui Nichita)