Monica Mihaela Pop

Desigur, nici nu se putea Ca Bitter-ul să se abțină Și ne-a compus o poezea - la Trandafir și la Florină. Modest (precum îl știm că e) Nu-și recunoaște calitatea, Dar are el un „nu știu ce” De

între mine și mine destinul se plimbă febril pe linii frânte ca un anotimp cețos al neliniștii prin încrețirile frunții lumina de-abia mi se naște ingrată și ștearsă desperecheată

e ziua dintâi printre genele prinse de sufletul mamei răsare, din țipătul începutului, o lumină indestructibilă ca o pereche de aripi îngerești e ziua dintâi sus de tot cineva a mai deschis o

Inspirat din \"Să nu te mire iarna ...\", scris de Vladimir Albu și dacă iarna totuși te miră privește răscrucile cum își răsucesc nocturn pașii spre zenit precum în zborul lor asemuind

fluturi argintii palmelor calde alint și rugăciune

pe crucea nopții arhangheli cărunți adapă cu fulgere unicornul neliniștiți neștiuți până când din frunte i se scurg reticular energii resuscitând circular universul

frigul tăcerilor tale se desface în securi pe sângele meu cad aripi frânte, din gluga timpului răsar neguri, târzie lumina percepția clipei coboară cuvintele din surâs lacrimile înfloresc în

dați-mi aripi prin vene îmi aleargă albastrul imuabil, fir mătăsos de eternitate și mă-nalț laolaltă cu pasărea liră în spirale stropite cu cer, îngerii ne așteaptă în poartă

Spunea o vorbă din bătrâni Că-i vai de satul fără câini. Acum, povestea s-a schimbat: Sunt prea mulți câini și-un singur s(t)at.

nu credeam să pot iubi pământul mă ținea de picioare legată, păsări mărunte îmi ridicau din piept suspinele deznodate până deasupra, unde cerul își remodela înălțimile din vântul și

ce-ai vrea?! ai știut dintotdeauna cum speranța moare ultima și nu se predă motive ar fi destule să te îneci în apa sâmbetei însă ochii ți-au învățat de timpuriu să înoate, ce-ți mai