ca un rictus, memoria

Pavel, a devenit o obișnuință să te caut și, mai ales, să te găsesc, în subsolul poemelor mele. Îți mulțumesc pentru asta!
Cât despre \"gluga timpului\", ce să spun, e așa pentru că am văzut timpul ca pe un călău, care nu alege pe cine sau ce ucide. Și pentru că ceea ce m-a făcut să scriu acest text e suficient de dureros încât să-mi pară a fi cancerigen. În rest, cum spui, melancolie și da, cu aripile frânte.

Numai bine!

P.S. Mă provoci să scriu un poem? :)

e atat de trista, Monica, poema asta a ta incat te tot caut printre versuri, pe tine, cea zambind.
stiu, vei spune ca sunt momente in care sau in care si in care. stiu.
dar te caut, draga prietena.pentru ca, nu-i asa, pana si rictusurile dispar intr-o buna zi. chiar daca dispar intr-un pumn de praf.
inca te caut.
*
m-a taiat pana la incruntare versul :
\"frigul tăcerilor tale se desface în securi\"
e atat de...general aplicabl, incat ma ustura (poate de la vreme, va fi spunand mama mea) cicatricile mele.

cu drag,
Dana

Dana, draga mea, tu știi bine că eu eram personificarea zâmbetului. Dar starea de acum, care nu mă caracterizează, e total opusă celei care sunt de fapt. Nu știu, poate timpul îmi va șterge toate cicatricile, poate nu. Acum însă, păstrez pentru copilul meu zâmbetele rămase.

Te îmbrățișez!