poem vechi

alungă întunericul întoarce-ți din drum visele
sari
cu sufletul înainte
în apa rotundă a ochilor mei
jumping tăcut în translucide despletiri de gene

ascultă cum bat stelele în fereastră
nu mai știu dacă noaptea vine sau pleacă
fluturi arămii ne curg leneș prin vene
lovind cu aripile în pereții tainițelor cu sentimente nebune
ca macii

ca într-un soi de harakiri anunțat
șoaptele mor de bunăvoie
aruncându-se pe rând în ascuțișul vocalelor insinuate acestui duet carnal
și mirabil

spinarea pământului se arcuiește
sub un cer arămiu
nesupus prejudecăților
uite cum plouă în cercuri egal împărțite unul ție
unul viu respirând în fiece stea
dublă

caut să-mi amintesc succesiunea exactă a bătăilor inimii însă tardiv
valuri degetele tale
citesc deja istoria romanțată a unui trup ce-l știam doar al meu
cocon insomniac dedat risipirii anotimpurilor nocturne