Iulia Elize

De mică, credeam în cursivitatea poveștilor Nu te mai iubesc, Nu te mai iubesc, pentru el, sunt basme de dimineață... Punem, în mod sincer, un picior pe prima treaptă ”În zori, se deschid

Cu ochi albaștri, scurși pe o batistă Mă doare că mă vezi, prin lume, tristă Prin București, sunt ploi pe la metrouri Din Cluj, de leagă, cred, două depouri Când viața mă atinge pe furou Cu

În fiecare noapte când tu adormi îți voi fi cântecul Voi fi porumbelul care nu te lasă în somn, ci te uită, Lângă cana de apă, Unde ești tu, un alt porumbel Poate, păsările nu sunt date să stea

Îmi pare că la capătul liniei de cale ferată mă așteaptă un colet Este mic, scump, o cutie de bijuterie În care este un inel, Așa că mă zbat să călătoresc, fiecare femeie înnebunește când

Este 1 și 13 minute, trenurile merg din carnea mea în stații adormite, și apoi stații asurzite de trecători numai tu nu ești pe nicăieri dimineți și cafea mirositoare a boabe coapte (parcă)

Îmi pare că toată lumea poartă în suflet o ghindă Uneori mă întristează, lumea este un mare stejar care aparține nimănui Suntem fără apărare, ne-o construim pentru sine, apoi scuturile vin de pe

Îmi pare totul ca un lan de porumb Lumea, eu, tu și mama ne-am transformat în floarea soarelui Pe undeva prin porumb este și ploaia sunt și pietricele mici care stau pe pământ Ce duios sună harpa

Dacă vrei să mă întrebi ce mai fac Sunt bine Oarecum sunt mâhnită uneori Dacă pisicile alunecoase nu mă înțeleg iar eu nu înțeleg limba lor Sau celelalte animale Este un fel de profunzime

Spuneți-mi Mi-am recuperat cu bine ghetuțele bej... Mi-a spus mama că la magazin se găsesc ființe, în loc de smântână Din părul tău mai curge smântână, ești tot alb și ești un laș, părul tău

Unde ești? Cine ești tu... Din basmele lumii auzite pe stradă, dacă e multă lume în stradă... Numai introspecție, care e de fapt măsura imperfecțiunii acestei mari alergări Clopoței de argint să

A spune ”te iubesc” este o răspundere care îți iese, cum trebuie, din carne și oase, credeam că sunt din spumă și apă și carne, că mă pot face unică și foarte nevăzută, să îmi trag aripile marine

Nimicnicii, parfumuri, dar și broaște Te rad de pe la cap și subsuoară În fața ochilor târzii de vară Sunt doar alt om, târziu și mai de obște. În casa mea, trăsurile-s de ceară Ce au venit,

Spre înhăitarea grozavă a acestor fulgi sticloși, puful lor să îți rămână, însă, pe buze, seara, apoi se topește și pleci, nu mai vii... nu ai venit niciodată. cine ești... unde ești... ai văzut

Iubirea-mi poartă, pe picioare, ierburi Când, prin păduri, m-am desemnat cu tine Suna, în palme, mierea de albine Sub templele pădurii, să nu-ți tulburi. Că-n piept mi-ești tu, în mâini și-n

Unde ești? Cine ești tu Din basmele lumii auzite pe stradă, dacă e multă lume în stradă... Numai introspecție, care e de fapt măsura imperfecțiunii acestei mari alergări Clopoței de argint să nu

Mă simt ca o prelungă anatomie în care stau, și stau mă analizez pe mine însămi, de la un capăt la cerbul capătului unde sunt cerb un fel de încâlceală a picioarelor de animal cu cea a stelei,

Sper să mă ascund într-o mare albastră Nu neagră Căci pielea mea este solz de apă blues și îndepărtată de țară Marea albastră sălbatică Ni se lasă în valuri, ca să îți caute tălpile și pășirea,

Speranța este ca un fel de linguriță cu miere Pe care ți-o dau, dacă ești răcit sau dacă pe afară plouă prea tare Cu stropi mari și foarte reci, de ”boala-Decembrie” Îmi par niște boabe de

Sub stele sunt numai o fată obișnuită Risc să mă pierd pe lângă băncile unde îndrăgostiții stau numai cinci minute Ei au brațe și eu am brațe și atunci ce diferență să existe Între oameni Dacă

Apus de soare, răsărit de lună Miroase a slănină sau a pește Amestecată-n lapte, nu sclipește Decât smântâna tristei, hrana-ți bună. C-un ac, să mă împung, din nou, robește, Mă nasc din mine-n

Mi-e inima o boabă de rouă e un fel de a spune că chiar tu o ai (*) (titirezul învârtindu-se numai între oasele subțiri, și în pieptul prea strâmt, deci și inima se rotește...) ca un fel de