Fulgi sticloși

Spre înhăitarea grozavă a acestor fulgi sticloși, puful lor să îți rămână, însă, pe buze, seara, apoi se topește și pleci, nu mai vii... nu ai venit niciodată. cine ești... unde ești... ai văzut tu un iepure ce se duce, aleargă apoi se confundă cu zăpada cea groasă de sticlă stă, în ea. în zăpadă, plimbă fulgii curați, de pe o lăbuță pe alta înăuntrul casei, sclipește lumina parcă prea falsă sunt bani sunt gramaje hârtii și sunt galbeni făcuți din lumină de bec, led puternic o veioză de fapt pe care am dat mulți bani, pentru că e din fier forjat dar e falsă, ledul, becul din ea nu mă merită cum nu te merită nimeni. atunci, când focul nu arde, doar pâinea foamei noastre comune, apele unul spre celălalt, însă spaima coaptă pe o parte. căci așa sunt și piersicile coapte, mai tare, pe-o parte. dar și dragostea, unul oferă mai mult, lege, ca jumătatea de piersică mai coaptă pe o parte decât pe cealaltă. ia, te rog, o piersică și pune-o în cuptor cât faci, cu cât ne dai... plugușorul tuturor schimbărilor, ca la moși. inteligența oamenilor spune că piersicile se coc, în cuptoare, pe ambele părți, nu sub soarele gratuit și onest. îmi doresc un soare gratuit, mai târziu și curat o dragoste frumoasă curată, așa cum visam, din copilăria copilului porumbeii sunt somnoroși, este iarbă mănoasă de iarnă, nu mă fă să cobor, cum ai vrea, între oameni sau să mă simt rușinată, sunt numai o simplă femeie, și atunci las-o în căldura de la soarele darnic și gratuit și ție rămâne-ți numai cuptoarele și piersicii lumii. iar, te rog, o piersică, vezi dacă se coace sau nu, fortăreața ta te înșeală, cuptoarele în Noiembrie, s-a născut un copil, era cald și copilul creștea pe cele două picioare mai tare decât orice plod, ca dintre soare și lună era frumos, eram eu, cu grimase grăsuțe, cum copiii îți par niște delfini de-ai oamenilor pentru că desenează... se joacă... unii mă numesc matură sau doamnă, într-o catedrală de struguri și este liniște, și sunt un fel de pași care nu mă înșeală sunt doamnă, atunci de ce cad piersicile coapte doar pe jumătate din pomi, cum sunt eu, pe partea necoaptă, visez... mă joc cu timpul și îl pun, între lacrimi, să stea acolo, chiar între lacrimi bobițe de timp, o lacrimă de-a mea te atinge nu mă pune să stau în cuptoarele tale scumpe sau sub veioze de fier sunt copil, m-am născut, piersica aceea prea timpurie o resping, cu picioarele desen este piciorul meu subțirel, și cu lacrimile mele dau foarte tare în viitorul meu iubit dacă o să vină, fără vină, dacă o să vină... vii? și sigur o să-mi spună că sunt necoaptă, ca piersicile, pe partea mai acrișoară dar că lui îi place de exemplu mustul, ce spui l-am zdrobit, frumoasă, într-un ciubăr imens, desculță, în picioarele goale sinceritatea mea stă, punte, între mine și el și eu o să îl iubesc lung și îndelung, ani, ca un fel de iepure nevinovat și nins în zăpada prea albă. Pe păr am o maramă, nici nu te las să te uiți pe sub ea. Umede și-n alb sunt petalele florilor... Iarna a fost o babă urâtă, de piatră... s-a făcut dimineață!