Poezie cu tehnică de întoarcere a versurilor

Mi-e inima o boabă de rouă e un fel de a spune că chiar tu o ai (*) (titirezul învârtindu-se numai între oasele subțiri, și în pieptul prea strâmt, deci și inima se rotește...) ca un fel de lună albă, în care sunt tot eu, foarte mică, numai un sufertaș de dor strâmtorat, boabe de tămâie ei să spele! între amforele tuturor vaselor lustruite cu degetele prelungi ale hoților ulciorul de ametist nu se duce, prea adesea, la fântână... ce fântână să urle, ei nu au decât fontă și pe Doroteea îmblânzind glasuri, și-s egoistă cu laptele lunii, în care mă înec, dar plămânul meu roșu se plânge de cuvintele tale: unde ești? nu mai sunt singură, căci pe înăuntru sunt tot felul de minciuni albe, stau pe un scaun și îmi spun tot felul, de babe și de povești, ești rațiunea mea de a fi, cum tu nu pricepi... copilăria din mine mângăie părul păpușii sau o strânge spre piept creștet, în dezamăgirea paginii Freud și numai se relatează despre o lume perfectă așa cum nu este ce rece mi-e lumea, ci un maldăr roz de haine și ștrampi, care nu găsesc nimic o mașină de spălat potrivită pentru tine sau sunt un alt piept suficient de nesucit, fără răni sau oase târzii sunt regrete, așa cum eu nu le am, stând curată pe scaun, pentru că pot adormi noaptea unde în inima mea, ca o boabă de rouă stau. îți servesc. conștiința lui John Doe, îți servesc. stau, în inima mea, ca o boabă de rouă pe scaun, pentru că pot adormi noaptea, unde sunt regrete, așa cum eu nu le am, stând curată o mașină de spălat, potrivită pentru tine sau sunt un alt piept suficient de nesucit, fără răni sau oase târzii ce rece mi-e lumea, ci un maldăr roz de haine și ștrampi, care nu găsesc nimic și numai se relatează despre o lume perfectă așa cum nu este creștet, în dezamăgirea paginii Freud copilăria din mine mângăie părul păpușii sau o strânge spre piept ești rațiunea mea de a fi, cum tu nu pricepi stau pe un scaun și îmi spun tot felul, de babe și de povești, nu mai sunt singură, căci pe înăuntru sunt tot felul de minciuni albe, unde ești? plămânul meu roșu se plânge de cuvintele tale: și-s egoistă cu laptele lunii, în care mă înec, dar ce fântână să urle, ei nu au decât fontă și pe Doroteea îmblânzind glasuri ulciorul de ametist nu se duce, prea adesea, la fântână între amforele tuturor vaselor lustruite cu degetele prelungi ale hoților ei să spele! (boabe de tămâie, un fel de lună albă, în care sunt tot eu, foarte mică, numai un sufertaș de dor strâmtorat..) și în pieptul, prea strâmt, deci și inima se rotește ca titirezul, învârtindu-se numai între oasele subțiri Mi-e inima o boabă de rouă, e un fel de a spune că chiar tu o ai (*)