Iulia Elize

Lanțuri grele să mă soarbă Pasărea e-n vie tristă Pe din porți o babă oarbă Duce fericirea-și Cristă... Poate, mâine port tămâia În sihastrul loc cu pâine Poate cerul și lămâia Mi-or mai

Pe străzile acelea, este multă ninsoare Ninge de două zile, cu fulgi mari înstelați și golași Sunt ca un fel de rățușcă printre albe rățuște Sau galbene, dacă este polei... Ca un stol de vrăbii

Bulgărele a ieșit de sub frunze Învârtindu-se alb și curat Este cald, încă, și peste stejari se aud cântece de vrăbiuțe tăiate în două În mica mea colibă, prea-frigul s-a dezlipit de la orologiul

Mi-e dor de tine în câtimea timpului rămas pentru numărat Ca și cum mâine nu ar mai fi, și o spaimă imensă mi s-a coborât până în piept În Centrul orașului, orologiul s-a uitat înspre ciori Și nu

În zorii dimineții, roză albă Te-aș trage de baticuri, să te-ntorc Sunt bărci prelungi, ne-așteaptă și am nalbă Da-n spatele pădurii, mi-e să-mi torc Mistrețului, ce rupe să n-am

Carte pentru copii... În fața mea, se afla un fel de mașină albă, chiar albă, îmi vine să îndepărtez foarte repede și curat culoarea alb, la o mașină, pentru că e prea clasic și prea plictisitor,

Dacă nu mai iubești, atunci mergi la doctor să îți aducă Apă pentru sufletul tău, Să o bei și să ai încredere, în tine, iarăși Este nerost, în a bea apă, inutilitate, e ca și cum ți-ai dori o

Steaua mea păzitoare, dacă merg la sat sau la țară cerul îmi pare foarte mare și clar Iar apa este bună, rădăcinile mele sunt de vedere pe lângă izvoare, subțiri Aș vrea să mă lăsați singură,

În spatele tău, este o adunare fără nume unde nu te găsesc Nu te găsesc De la stânga de lună. Mă întreb, atunci, ce este în spatele fântânii, dacă cobor în sat Și dau drumul oștilor Domnului,

Ochii mei înlăcrimați să își tragă înapoi lăncile Dacă cumva lacrimile mele de acum cincizezi de ani ți-au rămas sub picior, Cum se sparg, da, prefă-te că le crâmpoțești bine și dur de dulce pentru

Țăranul își privește mâinile bătucite și plânge În ele, în mâini, i-au stat în liniile acelea continue toți copiii și toate vorbele Pe care i le-a spus Dumnezeu Mare pe când s-a născut Să împingă

Cum ar fi să te îndrăgostești din nou Ploaia să îți spele tot corpul și să te îndrăgostești din nou În Vamă, să plouă, pe corturile vechi Prea vechi, uitate, Întinse pe plajă, unde se plimbă

Să spele ploaia cornul plin, păcate Pe sân de fată mi-oi găsi de-o perlă La fel cum o cântare dă la mierlă Și o întoarce-n cuiburi sidefate. Blestem mă-ncearcă să mai stau în gherlă Mă umflu

Ochii mei albaștri s-au dezghețat privind munții golași Izvoarele calde care au lăsat dâre de zăpadă topită și de ierburi Priveam în zare cu mâna căuș nu se iviseră focile iar înghețații nu

În pieptul meu locuiește o sirenă tăcută Un fel de știmă grozavă cu solzi și cu oase prea groase, bătătorite Atunci tamburinele să sune și inelele și brățările de la

Chiar sub munții înalți, este o pădurice mai rară Și foarte scumpă, un țârâit de greiere să se audă cum cântă din iarbă Unde este o cabană pădurarul ei să îi pieptene părul lung de aur Apoi să o

Ești singur stai în cameră pe un scaun cu spătar și te Gândești la mine Mereu Poate mâinile tale miros a porumbei sunt și eu simt cum a aripa sa... Și atunci ce rost în lume, dacă în

Mai trec prin cetate, ponei sau de-un mânz M-așteaptă la poartă, pierdut e un plaur Sunt fetița desculță cea cu părul de aur Îmi zboară în gânduri porumbeii flămânzi. Broscuțe de lapte-au nevoi

Privește în zare lalelele roz și ridică o pietricică, pune-o în Sandalele tale care pășesc, acum, fără o bucătică de aur... E mai simplu, căci din nisipul râurilor nu se duce luna mai departe Aș

Ce este și libertatea, O burtă de pește pe care te odihnești, te lipești dedesubt, și sperând Emi, Ca nimeni să nu te vadă, prin ce ai trecut, că au trecut șinele de tren Cu tone de pulpe de