Constanta mea Planck...

Par a fi două poeme aici, iar cel de la final parcă zice mai multe, pe un ton mai grav. Poate că sunt influențat și de faptul că ai pomenit de orașul care mi-a devenit casă. Textul e o dedicație, e f. personal, e despre tine și o prietenă bună. Ai făcut și o asociere cu constanta lui Planck, pentru a evidenția energia și timpul, unitatea lor naturală de acțiune. Și prietenia se pretează la aceste relații cuantice, inteligent spus și gândit. La partea care a scăzut un pic nivelul poemului, e tocmai nota această mult prea personală, care seamănă cu o filă de jurnal. Totuși respect sentimentele tale și felul în care ai decis să ți le expui. Aș fi vrut, poate, și ceva suprarealist în poem, care să aducă un plus. Ai încercat ceva cu orologiul, amintindu-mi de un poem de-al lui Lucian Scurtu în care luna Bisericii cu lună o ia la plimbare... Dintre universali, Edward Hirsch are acest talent, de a îmbina cotitianul și suprarealismul cu măiestrie și armonie, chiar ți-l recomand, fiind unul dintre criticii și poeții americani de top. Am și corespondat cu el și pot spune că este și o persoană extrordinară, iar scrisul lui reflectă și personalitatea ta, deci nimic exagerat. Pe final, fiind un poem personal, mă mulțumesc cu atât, dar pe viitor mi-ar plăcea să descopăr și latura ta mult mai profundă.

personalitatea sa

Ionuț, trebuie să îți spun un lucru, dacă scriu mai metaforic și mai profund, cum (mi) se mai întâmplă, sunt acuzată că sunt prea ”cifrică”, dacă nu mă pricepe lumea ce am vrut să spun și că sunt alambicată, puțin, așa că am încercat să scriu și mai limpede. Nu aș vrea să fie percepută poezia personal, are unele note, dar nu e personală, pentru că eu cred că dragostea este ceva foarte relativ, pentru mine chiar ideal de inexistent și nu prea cred în ea. Așadar, îți mulțumesc că ai trecut, țin la limpezimile astea din poem, probabil o să mai scriu așa, chiar dacă nu o să mulțumesc toți cititorii... Poate o să scriu și metaforic/și limpede, adică or să fie poezii pe ambele tipologii. Îți mulțumesc că ți-ai rupt din prețiosul tău timp,

Lua

Mulțumesc, Bogdan! O să mai scriu atunci din lipezimi! Poezia este ceea ce avem noi mai bun, în rest... Să vină Crăciunul... Un cozonac bun și un prieten bun. Un vin cald și nămeți. (E ireal, pentru o femeie...)

știu ce spui. Și eu am obsrvat că poemele mele mai de suprafață, mai ușor de înțeles, sunt apreciate de un segment mai larg, iar cele mai profunde, mai complexe, de un segment redus și de critici. Ideea este ca textul, oricum ar fi scris, să fie abordat cu sinceritate, pe măsura sentimentului care l-a generat. Și să nu fie scris în funcție de ceea ce cere publicul, fiindcă asta deja devine o chestie comercială, nu una ce ține de analiza propriului eu și a raporturilor dintre micro și macrounivers. Au fost autori care pe timpul vieții au fost considerați prea ermetici sau prea mistici. La mistici, îl pot pomeni pe Tagore. Ei bine, a trebuit să treacă ceva timp până se schimbe percepția asupra operei lor, să fie privită cu alți ochi, cu alt gen de gândire. În fine, noi suntem pe un site de poezie și orice feed-back este binevenit, mai învățăm unii de la alții, mai socializăm etc. O duminică frumoasă tuturor!

Da, Ionuț... Mi-ar plăcea mie să semăn cu Tagore, aceasta la modul foarte (foarte) ideal. E un scriitor la a cărui operă țin. Este multă filosofie, dar mai ales dacă pot spune filosofie spirituală tipică lui Tagore și orientalism deosebit, adus la desăvârșire... Exagerez, când îl menționez și eu, pentru că acolo e o valoare de grandoare spirituală și îl apreciez mult, deși, cum spui, alții l-ar fi putut percepe prea ermetic, așadar greșit, până la desăvârșirea totală a numelui scriitoricesc și până la universalizarea prezentă.

Tagore însă nu poate fi citit după ureche, trebuie asimilat cu sufletul.

Tare mă îndoiesc că Tagore poate răzbate, în mod deplin, inclusiv astăzi, la toată lumea...

O duminică frumoasă și ție! Cu prețuire!