Gabriela Petrache

explozie de zîmbete fluturi portocalii de vanilie și scorțișoară evadare dulce pauză între două ferestre deschise nu știam cum să mai agăț teiubescurile ca pe niște mici globuri multicolore ce dacă

afișa un zîmbet de sărbătoare cling cling și clopoței aurii spărgeau gheața în cuburi erau dintotdeauna acolo în cădere ținea strîns între degete o piesă dintr-un joc nescris al

întotdeauna era vorba de orgolii nedigerabile dar nu spațiul devenea din ce în ce mai strîmt din lipsă acută de imaginație un alt fel de maladie cronicizată pentru care se bătea monedă apa în piuă

între noi un fel de tăcere cu picioarele rupte. de singurătate nu moare nimeni, îmi spuneai unduios și verde dintr-o cochilie, mestecînd senin un fir de iarbă. între semnul șoaptei și liniile frînte

transparentă pînă la a fost odată exersa răsucirea pe dinăuntru apoi piruetă și triplu salt la limita dintre lumi teama cu senzația dureroasă a vidului suturată pe marginea unei frunze cu toată

mă obișnuisem demult cu plecările și totuși mă surprindea exfolierea obligatorie de primăvară curățare tonifiere hidratare cu mișcări de orb surprins în flagrant de incertitudine rememoram

trecuse vremea dimineților cataleptice femei despletite sugrumau în transă ultimele libelule poleite pe motivul unei insuficiențe afective cu nodul în gît și o revoltă fără avertisment se căuta

avea un fel anume de a certa păpușile zîmbea regula de trei simplă o caligrafia elegant pe toți pereții se multiplica în toate oglinzile devenind condiția jocului scena se repeta la micul

mirosul unei dimineți ca oricare de la înălțimea ceții plutesc toamna deasupra cîmpiei vibrează în brațele deschise ale cerului în cerc nesfîrșit cuprins tainice rădăcini mă leagă nevăzut locului

se întîmplă uneori alinierea cuvintelor la un capăt de linie în palmă uitînd a mai respira într-o comă de gradul doi agonizează în șoaptă cu un fel de demnitate a pietrei surprinse de

întindeam o mînă pentru stabilitate pînă la căderea în echilibru încifram în carnea unui arbore veștile sosite de departe lăsau cruste adînci epidermei cu o mie de orbite ascunse voce de rășină de

era una din nopțile acelea cu dezlegare la întîmplare liberă ca un salt fără acoperire în cerul devenit atît de personal copii ai aceleiași ploi edificiu din piatră și din ivoriu translucid mozaic cu

un ochi întors pe dos mă dezvăluia mie cîntătoare portativ în pliante și solfegii de unică folosință mi se mai spunea femeie dar eu știam eram doar o altă întîmplare aluzivă născută fără doar

dintr-o clepsidră înclinată se scurgea tăcere terapeutică la celălalt pol se lustruiau armuri cu un sentiment de nedreptate la purtător furtuna prezenta un sindrom de unicitate cu manifestări